Minţea Minos ?

Mino - ciună ?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Toţi cretanii sunt mincinoşi
Dar este Minos cretan ? That is the question... Se cere a privi un pic genealogia sa. Am studiat-o, de data aceasta chiar acolo unde a fost conceput Minos.

Primul cretan are o mamă din Fenicia pre-semitică, ţară care este lipită de Ţara Sfântă, la avanpostul răsăritean al Pelasgiei Magna panmediteraneene. Suntem în plină Europă Veche, cu tauromahia ei rituală, cu săritura peste taur la fel de rituală, şi cultul ei absolut pentru ipostazele zeiţei mamă. Mama Veche Europeană este zâna lumei minoice, în forma ei cu ochi mari asupra căreia insistă Crawford şi de la care Athena cu ochii ei cei glauci, şi bufniţele de pe tetradrahme, sunt o amintire îndepărtată mai palidă chiar decât Rheea. Şi mama lui Minos se numeşte, de altfel, chiar Europa. Am văzut-o întreagă, cu ochii mei, lângă biserica Sfântului Apostol Tit, la platanul veşnic verde din Gortyn, sub care a fost conceput Minos, fiul ei.

Pater certus est ? Căci tată pentru Minos, după mit, pare a fi doar un taur. Nici Tezeu nu era, cum veni vorba, fiul lui Egeu. Nu este în naşterea lui Minos nici vre-un tăuraş al soarelui – nici nu vedem cu aceasta vre-o altă ipostază cardinală a forţei viteline, şi vitale, una cu coarne, ca uterul, sau ca luna. Asta mi-este limpede. Atunci de ce este vorba ?

Nu ştiu. Dar ştiu că paradoxul lui Epimenide este posterior invaziei Pelasgiei ( minoice ) de către proto ionienii cei indo-europeni ( greci ). Tota mulier in utero… Pater incertus est.

Ce încearcă atunci să ne explice această ascendenţă mitică atât de pură, a lui Minos ?

Justificările etnocentrice, desigur ! Grecii vin, culeg totul din lumea minoică, pun sigiliul lor peste tot şi ne cer apoi, tuturora, să privim straturile de până acolo cu vederea tubulară a acestui sigiliu, ca pe un “ miracol grecesc ”. Ori nu putem turti straturi multe şi fertile sub ultimul, acela sigilat, fără să ascundem adevărul. Acordeonul, nici el nu cântă când este pliat, ci numai când îşi desface bine toate foalele sub mâinile unui taumaturg.

Grecii predatori, care văd pe cretani drept pradă, închipuie pe Zeus drept taur în una din metamorfozele sale vestite şi proptercopulatorii – de fapt cam siluitoare ca de obicei în ethosul acesta grec cu adevărat barbar. Ei, grecii, fac mitul aşa, ca să justifice pretenţii dinastice şi “ eroice ” asupra Cretei celei bogate în măslini care le zâmbea primitoare din zarea de la miază-zi. Zeus, evhemerizat ori ba, o fi el siluitor barbar, însă nu e de loc taur. Dovada că Zeus nu e acolo când e conceput Minos, e chiar astromorfoza postcoitală a presupusului taur. Pleiadele, cu seminţele toate, sunt şi astăzi în Taur, iar Zeus, el, a dispărut de tot. De data aceasta grecii sunt mincinoşii...

Minos este deci primul cretan. Este el şi primul tiran ? Minte ? Să vedem, dar, ce face :

Interpretarea la Mitul Minotaurului
Minos trebuie să sacrifice cu seriozitate, intens, ca să fie singur stăpânitor. Regalitatea egeeană, într-adevăr, nu era exclusivă. Minos are fraţi şi asociaţi pe Rhadamante şi pe Sarpedon. Dar Minos este paşnic. Iar lumea lui – lumea pelasgică, pre-grecească – era într-adevăr de-a dreptul pacifică. Nu se făcea, pare-se – măcar până la venirea grecilor în sudul Europei – să te baţi cu fraţii umani. Iar Phaestos – palatul, luminos, apoi, zice-se, chiar al lui Rhadamante – nu are ziduri de incintă de loc, necum sisteme de apărare. Este evident un palat al păcii. Argumentul acesta, singur, este ca de obicei mai tare ca orice armată de ocupaţie, deoarece singura putere a lumii acesteia este nepătimirea.

Sacrificiul lui Minos trebuia prin urmare să fie şi el pe măsură. Minos, pretendent la autocraţie, ia deci măsurile ce se cer : Minos roagă pe thalassocratorul Poseidon să furnizeze un subiect mai de soi pentru sacrificiul ritual.

De ce oare toate palatele cretane sunt “ înclinate ” spre NNE ? ( poza aceasta © danwaniek.com )

Poseidon produce, în ciuda lui Zeus, un taur cu totul şi cu totul alb, dar un taur de data aceasta adevărat. Taurul lui Poseidon iese din mare, iar nu din scamatoriile jalnice, strict proptercopulatorii, ale lui Zeus. De aceea, şi nu pentru că se gândeşte să mintă în faţa lui Poseidon, Minos nu se mai îndură să-l sacrifice. Să fie vorba oare în evitarea sacrificiului acelui taur – alb, frumos, iute răsărit din mare – de o veche interdicţie magică ? Era de fapt problematică pentru Minos o atingere cardinală, prin taurul lui Poseidon, a constelaţiei Taurului ? Aceasta, cu Pleiadele, ca mai sus, sau ca în stereotipica indicaţie agricolă a lui Hesiod, era vizată prin sacrificare ? Nu cred. Pleiadele sunt ale Hiperboreenilor spre care se îndreptau atât de limpede toate palatele vechi ale Cretei. Nu-s caracteristice cultele agrare prin Creta. Creta nu are decât o singură mare câmpie, pe aceea din jurul lui Phaestos.

De ce oare toate palatele cretane sunt “ înclinate ” spre NNE ? Pentru Eterna Reîntoarcere la Isvor, Iată de ce ! ( poza aceasta © danwaniek.com )

Atunci de care Taur este vorba ? Este vorba de taurul perfect al astromorfozei din marele an platonic. Dalb şi proaspăt ieşit din mare, taurul de care îi este milă lui Minos nu e o constelaţie, ci un timp pur. Produsul lui Poseidon nu este constelaţia taurului, ci chiar Marea Zodie a Taurului. Este vorba de zodia timpului minoic, care se încheie, acum că marea Zodie a Berbecului dă semne că începe. Suntem, să nu uităm, la capătul lumii vechi, al vremurilor de aur, în preajma lui 2500 î. Hr. Altfel zis suntem în plin timp prepalaţial, şi chiar minoic MA I, cum vă place, după Marinatos sau Evans.

Dar să-i dăm sau nu dreptate lui Minos ? Cum oare ar putea să fie ucis taurul acesta dat de Poseidon ? El este tot ce avea timpul mai bun, este aurul pur al timpului...

Arma virumque cano
Armele timpului decăzut sunt însă ele însele decăzute, eficace şi crude. Prin comparaţie, armele rituale, ca faimoasa secure dublă pelasgică – de pildă cea aflată din săpăturile de la Arkalochori – sunt rafinate, pentru că sunt folosite doar pentru sacrificiu.

Taurul alb este deci chiar timpul minoic, un timp de aur încă, dar ameninţat de invaziile grecilor veniţi cu armele lor multe de bronz auriu – ce imită doar aurul, ca orice alt jalnic înlocuitor. Taurul alb pe care trebuia să-l sacrifice Minos este timpul alb auriu al începuturilor, din care nu se îndură să iasă Minos. Este timpul mitic al creaţiei, pe care Minos vrea, tiranic – sau măcar lipsit de înţelepciune – să-l facă să domnească în veac.

Faţa locului
Să coborâm puţin şi noi cu timpul, din zorile poetice, la căzăturile geopolitice. Cretanii sunt rafinaţi ca toţi europenii de baştină, prea ocupaţi cu religia ca să strângă arme sau informaţii. Nu observă deci cât de perfid se inseră în lumea cretană, prin daruri danaice, protoionienii. Aceşti “ atenieni ” se infiltrează cu şmecherii, căci încă n-au cai troieni. Au în schimb vaci de lemn…

Etnic indoeuropeni, deci invazivi, “ atenienii ” ca Dedal sau Tezeu, caută mai întâi punctele cele mai slabe din dispozitivul de luptă inamic. Dar acesta am văzut, este complet nepământesc, angelic, ca orice pace nepătimitoare. Să fie atunci, oare, ceva slab în jurul lui Minos ? Sau măcar slab de înger ? Iată lângă Minos şi pe Pasifa ( Pasiphae, strălucita, ca şi Phaestos ), soţia lui Minos. Femeia lui este de sorginte solară dar de fel cam vrăjitoare. Deci ea este ascunsă. E ascunsă ca orice metaforă lunară a tantrismului ritual de pretutindeni. Ea, lucioasa, iar nu luminătoarea, este doar un dor de lungire a plăcerii, şi ar vrea de fapt şi ea, ca şi Minos, ca lumea ei dulce ca smochina sau uleioasă ca măslina, să dureze. Aici va lovi Dedal “ atenianul ” . Aici va lovi şi Tezeu “ atenianul ”, luptător dibaci, erou cultural întemeietor, dar erou mai mult imoral decât imortel şi poate, somme toute, cam prea politrop.

Minos, cu nevastă-sa, vrăjitoarea cea vrăjită de propriile vrăji, nu-şi prea dau seama că timpul minoic nu mai poate fi continuat.

Endgame
Tragedia exteriorului civilizaţiilor este că orice perfecţiune lumească şi omenească trebuie sacrificată pentru ca adevărata perfecţiune, care este doar aceea a lui Dumnezeu, să ne mântuiască. Timpul lumesc este fertil, dar lunecos ca magma din Santorini. Pasifa se lasă deci fertilizată de timpul lumesc, şi lunecă, la fel ca lava rece din caldera de la Thera, spre mare păcat. Pasifa, mama Fedrei, a Ariadnei, et j'en passe, intră în toată paraphernalia laţurilor Dedalice, cu lemne, piei, şi mecanisme care îmi amintesc deja de timpurile noi. Pasifa trece ca o vacă de loc sacră în timpurile noi, sperând să fure ceva din cele vechi, acelea dulci ale începuturilor.

Dar vai, produsul unei concepţii atemporale, petrecute în scopul perpetuării vremurilor de aur, este monstruos, hibrid - de fapt, şi în primul rând, de loc perpetuabil. Mai mult, produsul acesta de concepţie, păcătos, va înghite, ca şi străbunicul Kronos, tot ceea ce produce sau doar atinge.

Ironia cruntă a oricărei soluţii de continuitate forţate este lipsa soluţiei, agravată prin decăderea de-a dreptul din cardinalitate.

Nu ne este dat nouă să facem cârmă vremurilor, dacă nici măcar nouă înşine nu ne putem fi cârmă. Purtându-ne fără păcat am putea câştiga dincolo mântuirea, dar nu lungind plăcerea pe aici. Minotaurul este deci neviabil şi ucigaş.

Minotaurul, copilul monstruos al Pasifei, dar nu şi al lui Minos, este timpul decăzut, infiltrat de istorie, “ bronzat ” şi protoionianizat. Am pus atâtea ghilimele la “ atenieni ” pentru că în lumea minoică Athena era pelasgică, monumentală, pre-egeeană şi – în ciuda propagandei posterioare a grecilor – de loc grecească. Minos ar face totul ca această civilizaţie a Europei Vechi - al cărei bastion de miază-zi era curtea lui - să dureze.

Dar vai, timpurile s-au schimbat deja, şi nu arată de loc frumos.

Minos face deci orice mai poate : ascunzişuri “ egeene ”. Face casă Minotaurului, îi dă beizadele ateniene în gaj ( un canal de apărare slab, ce va fi exploatat de Tezeu ). Ascunde, clădeşte. Face mulţi copii de care se ocupă. Deşi nevasta îl blesteamă, el face, mereu cu altele, tot mai mulţi copii, îi face chiar cu fete ateniene, de data asta fără ghilimele. Minos face prin urmare orice ca să schimbe destinul şi să lungească timpul. E un ratat, pentru că a vrut să fie un modern.

Minos, astfel, nu-i decât umanitatea care luptă unde nu trebuie - un alt Tantal ! Cum să umpli pithos-ul cu sita ? Copiii lui înşişi îl trădează... Casa lui Minos nu mai este temută de nimeni. Propaganda piraterească a “ atenienilor ” este mai tare decât serviciul de contrainformaţii minoic. Labirintul, care era doar un “ branding ” minoic al casei cretane, un soi de marketing care răspândeşte o sperietoare antipiraterească, se arată a fi doar atât, o biată casă.

Tezeu pricepe. Tezeu face astfel ravagii. Tezeu găseşte drum în mijlocul casei lui Minos. Fură, ucide, piratează. Adaptează tot ce găseşte şi rescrie istoria ca învingător. Aici mitul pululează în detalii tipic indo-europene. E greu de interpretat un text care se ţigăneşte ca o epopee indiană într-o bogăţie de aşchii adânc sfâşietoare, ce ard tot ce ating şi ne rup inima de milă. Firul îl are doar Ariadna, dar vai, şi ea este sedusă de Tezeu, care nici măcar nu-i fiul lui Egeu, ci al lui Poseidon, ca toţi piraţii şi hoţii mărilor. Tezeu nu e decât prea politrop. Seduce pe Ariadna, dar o abandonează lui Poseidon, şi se însoară cu Fedra. A furat toate fetele din casă, şi le-a dus. Tezeu, ca Terente, fură fete… Le fură, le duce, şi nu le mai aduce... Minos pierde. End of Game.


Epilog
De ce piere oare tot ce e mai bun şi frumos, dar numai lumesc, într-o civilizaţie ?

Sincronismul e cheia : Minos nu mai minte într-o vreme în care totul este minciună. Ironic, tot el este regele gol, căci este mereu fără mască. Desigur, Minotaurul, fiul neveste-sii, nu este doar vre-o mască rituală de pe sub curţile atleţilor cretani ce sar peste taur, cum s-a mai zis. Minotaurul este decăderea minoică în timpul ionian de la sfârşitul Marii Zodii a Taurului.

Pe scurt, pentru cultura SMS-urilor : Grecii au câştigat. Minoicii au plecat. Cretanii fug, în ceea ce s-a numit, impropriu, marea migraţie miceniană. Grecii se instalează în Creta. Şi o vor conduce înspre o altă plină mare zodie, cea a Berbecului lor. Lumea va zice că miracolul lumii vechi este grecesc. Vae victis !


Anexa 1
Dar mai e ceva : Ca să supravieţuiască, Minotaurul, se zice, avea nevoie de carne de om. Nimeni nu a observat, se pare, că şapte fete şi şapte băieţi, sau paisprezece tineri “ atenieni ” abia de ajung Minotaurului pe-o măsea pentru trei ani… Este vorba de fapt doar de luptele cele mai carnale din timpuri decăzute, de început de ne-lume. Aceste capuchehaie “ ateniene ” sunt însă ele însele hibride, şi păcătoase, ca Tezeu, căci se arată a fi panice, cu totul crivofore. Criantropii se luptă cu Minotaurul. Pan, prototip arcadian, fiu de hoţ şi el, ca orice zeitate tutelară nouă a grecilor, are păr pe trenul posterior ca un ţap, şi purtarea lui este peste tot berbecească. Lupte se dau peste tot cu carnea. Înving aici criantropii, neam de hoţi de la Galaţi, deveniţi piraţi. Au timpurile noi de partea lor. Buantropul timpului de tranziţie, Minotaurul, este învins.

Minotaurul este sfârşitul plăcerii rafinate. Fertilitatea sa nu se va mai concretiza. Stirpea minoică se stinge. Vin micenienii, iar neamurile Cretei încep marea migraţie “ miceniană ”. Tezeu iese din labirint, care nu-i altceva decât casa cretană prototipică - acel amestec de sat cu un cartier citadin prin case lipite de un palat. Tezeu iese din labirint. A cucerit centrul. Va începe de-acuma o nouă lume, una cu totul de hoţi. “Fă-te om de lume nouă, să furi cloşca de pe ouă...”, observa just Nicolae Filimon, în foarte actualul Ciocoii vechi şi noi… Epimenide, cretanul, zicea că toţi cretanii sunt mincinoşi. Minţea Epimenide ? Minţeau oare cu toţii ? Din această dilemă veche oare cum mai putem ieşi ?

Concluzie

Nici prin stânga nici prin dreapta ! Pe sus ! Doar pe sus !

Trebuie învins timpul profan...

Creta era, chiar victa, un fel de Mecca pentru lumea nouă, foarte crudă, a grecilor. Creta era educatoarea neamului grecilor, mama culturii pre-protogeometrice post-miceniene, şi modelul ei matur, nec plus ultra. Creta mai era apoi desigur orice conta pentru navigatorii proto-ionieni - kibla, Olimpul, ţinta din zare, ca mai întâi Delos-ul. Creta era chiar centrul lor de vise, deoarece aveau şi ei un suflet de mântuit. Navigare necesse est. Caelum, non animum mutant qui trans mare currunt... Grecii sufereau, se căutau, ca la vechile altare pelasgice continentale de la Dodona sau Delphi. Cine i-a ajutat, mimând adaptarea, să treacă marea ? I-a ajutat primul om de la zei, apoi de la titani încoace, cum este, în fine acest rege Minos, dintr-un palat cu polithyron, fântâni de lumini, tholos, şi mai ales beciuri tainice cu sacrificii de purcei de lapte pe skia şi pe eskhara. El este ultimul om vechi...

Ca Menes egipteanul, Manu indianul, Nu-Ma romanul, acest Minos cretanul este om. Nu s-a făcut ne-om ca Manea scurtul şi urâtul... Este vorba de amintirea unui om adevărat, pe care în chip cu totul ciudat, toate miturile vechi îl pun la temelia vremurilor noi ca Mano-le - Emmanuel - pe Ana ( zidind-o, ca sufletul). Ultimul. Om de omenie. Ultimul om - cum s-ar zice azi, sensul este exclusiv ironic - “eşti ultimul om”.

Pentru că nu s-au găsit măcar cinci oameni, se ştie, chiar Constantinopolul a căzut. Cine mai aminteşte aici de târguiala lui Avraam cu Domnul pentru un număr minim de oameni ? Diogene, cu lampa lui aprinsă, căutând în miezul zilei... Guénon, aflând ce scriu, mustăceşte, cred, din imensa lui mustaţă. Iată omul cel vechi devenit, după Vedanta, propriul său unic viitor, fără nici o devenire... Dar ce spun aici ? Pentru ce S-a Făcut Însuşi Dumnezeu Fiul Omului ?

Corpul, casa, cetatea, cosmosul, apoi cerul cretan, nu mint pe nimeni. Minos, omul cel vechi, a rămas credincios casei sale. Ei, şi astfel am putut-o vedea încă şi eu, smeritul, turcitul şi păcătosul. Iar dacă m-am nevoit ( dar nu învrednicit ) a găsi o cheie isvorului hiperboreean al vechii Europe, atunci pot opri povestea mea aci. Am încălecat deci şi eu, liniştit pe şea, oameni buni, iar aceia dintre voi cu inima mereu bună ştiu că n-am scris aici doar o mare şi minunată mino-ciună…