O pogorâre la iad

Carte gravă, minunat gândită!


by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Vindecarea cere milă. Nu concurs de tăietori de lemne cu joagărul comunal. Discernământul smereniei, oare ce-are de-a face cu "mai mult, mai repede, mai bine, mai ieftin" ? După ce este singurul care n-a uitat nici în scris de sufletele din "cazul" Tanacu, părintele ierodiacon Savatie Baştovoi scrie încă o carte minunată. Citirea ei m-a lăsat "mască". Mi s-a făcut ruşine de zelul cu care mă numesc singur creştin, dar nu voiesc să ştiu - tocmai eu, păcătosul - de bietul aproapele meu de aici din noroi. Aproapele meu are nevoie în căderea lui dezastruoasă pentru societate, de măcar un pic de omenie pentru el. Mi s-a făcut ruşine citind, pentru că am văzut cum mirosul buburos al căderii este amestecat de-a dreptul cu dezinteresul meu vinovat pentru oricine e în drum spre noroi. Noi n-avem păcate mari sau mici, avem doar păcate de care plângem, ca să ni le spălăm, ori păcate de care nu vrem să ne spălăm. În toate cazurile Mântuitorul nu vrea moartea păcătosului. Există nădejde în cazurile cele mai disperate iar Părinţii n-au încetat nici o clipă să ne facă să gustăm minunea vie a iertării.

Ierodiacon Savatie Baştovoi, O pogorâre la iad - Despre perversiuni şi păcate în general. Apare cu binecuvântarea Prea Sfinţitului DORIMEDONT, episcop de Edineţ şi Briceni, Coperta : Păstorul cel bun (Catacombele lui Domiţian), ISBN 973-8215-74-9, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, 108 pagini, BOBE-5279-REFS-0001. ( Cuprins : Două scrisori în apărarea homosexualilor, Despre pornografie, poluţii şi monahism, Despre inocenţa pierdută a sărutului, Ruşinea de dinaintea spovedaniei, De ce căderile sunt, uneori, şi bune ) : O carte gravă, scurtă, minunat gândită, perfect scrisă, întru totul unică în cultura noastră ortodoxă.

Nu putem lăsa nici cel mai mic loc, măcar de coadă, păcatului. Dar căderea aproapelui este căderea mea. Crezându-se un intrus sau fiind deznădăjduit, "bubosul" de aproape - întocmai ca mine păcătosul, şi mai urdurosul de bârnele putrede din ochii mei - suferă întocmai ca mine. Oricât s-ar crede el de unic, este doar omenesc în cădere. Iar eu iar l-am confundat, în zelul meu cel prost, pe păcătosul cel bubos cu păcatul cel urât mirositor. Am uitat că în noroi mai sunt, oricât de jos vor să intre, chiar jalnicii mei fraţi. Mâine pot fi eu în cădere dacă nu fac azi nimic!

Cred de asemeni că societatea le dă azi tot mai mult homosexualilor, le dă drepturi de minoritate, acum chiar dictate tuturor. Folosindu-se de ei, asta mai ales după ce le-a dat ghionturi, stigmate apoi i-a pus la izolare în ghetto-uri, societatea "civilă" îi pune în primele rânduri. Când scopurile de stricare a brumei de societate astfel "civilizată" care ne mai rămâne într-un neam ortodox, vor fi atinse, sunt sigur de altfel că manipulatorii guvernului mondial iar vor arunca primii cu pietrele în homosexuali. În toate cazurile uitarea omeniei e generală. Am decăzut de la nume la număr.

Părintele Savatie argumentează strălucit cazul homosexualilor ca oameni. El, care L-a văzut pe Hristos, nu aruncă pietre. El constată doar, cu vederea inimii, cu vederea cea adevărată, discriminantă doar prin smerenie, că ne mai trebuie smerenie. El arată hidra multiformă a păcatului, cu întinderile ei mereu mai perfide, cu multe capete pe care le vezi tăiate dintr-un loc doar ca să crească în altul... Mereu alte capete buburoase, ca orice crengi putrede, mustind în răul mucegaiului până ce la urmă, cu mintea noastră, ne amintim în fine de rădăcină.

Părintele Arsenie Papacioc zicea chiar, în întâmpinarea hulei prea maniheistă a unuia sau altuia dintre cei care i se plângea, căutând un pic de zidire, "păi, măi copii, oare ce ne-am face fără necurat ?". Marele duhovnic român - un sfânt ca Arsenie Boca, ne avertiza că "Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri." Iar părintele Iustin afla în chiar căderea noastră, când uităm de neamul ortodox, iconomia aceasta :

"Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decat un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic in a invinge iadul. "

Părinţii, prin îmbunătăţirea vieţii lor, doar au strivit păcatul în orice formă ispitea, ca pe orice aspidă. Nimeni dintre cei care au scris, spre slava Domnului, şi cu toată ura pe care o aveau pentru păcat - cu care se luptă mereu chiar pentru noi - ei bine, chiar nimeni nu a ridicat piatra ca să cu dea cu ea în păcătos. De ce între timp să fiu eu acela care ar face acest gest tragic ? Dacă părintele Savatie nu se simte înjosit zicând "Eu însă mă socotesc suficient de întinat pentru a nu suferi nici o pierdere de pe urma contactului cu aceşti oameni, mai ales oameni" ca să se coboare să ajute orice suflete chinuite, atunci ce să zic eu, unul din numărul celor care ne "dăm mari", ori facem pe vindecătorii ? Gemând de locul în care a ajuns lumea, dar uitând că facem lumea chiar aşa cum este când nu ne mai atingem de ea, oare ce mai putem vindeca ?