Bădiţa Eminescu pentru Veronica. Or fi eu ? Eu oi ridica...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Eurydike este un mit fondator. Este astfel un mit al sufletului, desigur.
Te face mut, ca orice mit. Iată cum îl înţeleg :

În firea femeii stă viaţa, dar nu Viaţa din Cale şi nici cea din Adevăr.
Viaţă este numele Evelor, „ dar ale Evei fiice dau buzna în livadă, din merele oprite să facă marmeladă ”.

Şarpele şi-a pus şi el adânc, sămânţă, în aparenţă dulce, dar de fapt doar sămânţă de măr ucigător. Iar şarpele, rătăcind pe cei aflaţi deja în rai, inversând şi sunete şi bucurie rostită... Iar, rai, măr, miere, miereu...

Orfeu descântă sămânţa ucigaşă a şarpelui. O face cu talent, cu cântec, şi mai coboară şi el, la vale, cât mai adânc ad inferos, întocmai ca şarpele. Cum mai peste tot, în pădurea frumoasei adormite, tocmai mărul este ucigaşul, pentru că e rătăcire - stă, cu alte cuvinte, în gât - Orfeu încearcă să-l mântuiască. Limba noastră ia numele acestui apple Vennemannian, abol, cu toate inversiunile lui silabice, drept dulce, merişor, mieriu - mellitus, nu drept chin-opul altora... E doar Mărul lui Adam...

Dar Orfeu nu e Mântuitor! Nu este decât un Mântuitor – Mântuitorul.

Orfeu încearcă. Dar taina îl depăşeşte. Nu prin adâncul ei, căci Orfeu este maestru prin hipogee şi în toate cele de-ale nopţilor Cabirilor. Orfeu merge cât de adânc poate iniţiatul, chiar dincolo de hăul şi pârăul uitării. Dar Orfeu este depăşit de uitare însăşi, căci uitând să uite, el uită şi ceea ce nu trebuia să facă.

Pentru ca să nu uite ce e cu adevărat important, Orfeu ar fi trebuit să se gândească mereu doar la ceea ce e cu adevărat important. Ceea ce e cu adevărat important se ţine mereu în inimă, fără loc pentru alte fleacuri. Nu degeaba interpelează îndemnul apostolului Pavel, „ rugaţi-vă neîncetat ! ”

Orfeu încearcă deci, fără să nădăjduiască, fără să creadă, fără chiar să iubească de-adevărat. Ştia, ante portas, totul despre vulgata spes, fides, caritas-ului. Ştia să cânte şi să descânte. În culturile toate, cu excepţia celei de azi – în care doar se ţipă – ei bine, mereu se cânta, se descânta şi se şoptea. Desigur, asta Orfeu ştia.

Orfeu încearcă, deci, descântă, apucă un firişor de viaţă, pentru că este îndrăgostit. Dar nu stă drept… Face lucruri meseriaşe, umblă la tehnici, se dă mlădios, tantric, lungitor de viaţă, mag şi taoist. Orfeu ştie toate acestea, altfel n-ar fi chiar el Orfeu vestitul.

Însă Orfeu nu ştie să iubească pe Cel pe care iubindu-L cu adevărat ne mântuim cu toţii fără excepţie. Orfeu nu-şi ţine crucea drept, ci o apleacă puţin, ca să treacă aşa cu ea mai departe. Amenajându-şi mizeria, prin hrubele sale de mistere, cum avem cu toţii prin văgăunile cele de prin dinlăuntrul sufletului care uită de sfinţenie, Orfeu nu reuşeşte decât să şi-o adâncească.

Orfeu scapă astfel la puţină dulceaţă, în instrumentaţiile sale.

S-ar zice că ontologia lui este aşezată prea puţin breaz.

Ce este, la urma urmei, o privire ? What's in a rose ? Şi ce e în camera aceea, singura, în care nu trebuie să intrăm ? Nimic. Camera aceea tainică este aceea a nimicului. Măcar aici a scris bine Veronica, dacă nimicul te aduce până la a călca interdicţia, atunci tot : „ Nimicul te reia, nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea...” . Tocmai asta ar fi trebuit să-l facă să se dumirească, în al unsprezecelea ceas, pe cel care calcă peste tabu.

Orfeu se apleacă în fine a privire, şi deci nu mai stă drept. De ce să se mai agaţe atunci Eurydike, cea al cărei nume însemna, cum a tălmăcit genial Densuşianul, întinderea legii celei vechi, sau prea „ larga dreptate ” ? Cuvântul din numele celei iubite este frumos ca un mort tânăr, ar fi spus bădiţa Eminescu mândrei lui măritate, celei ispititor numită Veronică.

De cine, deci, să se lipească viţa ? Dacă tija mlădiţei abia mijite este şi ea prea mlădioasă, de cine să se lipească puţină viaţă ? Şi acesta este şi tâlcul – Orfeu piere şi el pentru că nu-şi ţine crucea drept. Şi ca oricine uită de vitejie, Orfeu piere chiar de mai multe ori : O dată trecând pragul care nu trebuia trecut. O dată în durerea pierderii Eurydikăi. Apoi în sfâşiere.

Pe Orfeu, cântăreţul iubirilor îl dezmembrează, cu furii orgiatice, toate cele care se credeau compuse de rectitudinea lui, întocmai ca gândurile cele fără de inimă : Ne-întregite, şi disperate de rămânerea la stihii, maenadele ( ce nume frumos de tâlcuit este şi acesta ! ) se dezlănţuie. Forţe oarbe, regresiune totală, animalitatea preiau mereu conducerea când nu e cruce. Desigur că mulţi s-au păcălit şi s-au dat duşi la rându-le în jos cu interpretări „ traciste ” ori „ etice ” aici.

Interpretări ortodoxe nu există la mituri, cu excepţia celor savante ale doamnei de Souzenelle. Cu toată stima pentru ontologia doamnei, sinteza dumneaei este un sincretism savant şi atât. E adânc… Dacă domnia ei a naţionalizat interpretarea miturilor, iertare să-mi fie mie, un boţ cu ochi, acolo, că eu o privatizez !

Ortodoxia are cu mult mai multe şi mai importante lucruri în lucrare. Oricine atinge Scara Sfântului Ioan Scărarul pricepe imediat de ce ortodoxia nu se poate risipi în cultural, nici nu poate decade în etic, iar nici în vorbării să mai vorbim. Ortodoxia este calea dreaptă, este firea, este cea care face din noi toţi nu mai puţină strâmbătate, ci de-a dreptul lucrarea. Ortodoxia curge deci de-a dreptul de la Cale, Viaţă, şi Adevăr.

De aceea tac şi eu ruşinat de gura asta ce nu mai ştie să spună decât ţăcănituri. Că gura este făcută pentru rugă ! Ruga singură este după fire lucrarea, iar după lucrare ţinerea lumii. Ruga este şi cântec, şi tăcere, este şi gol de foc, şi simfonie de lumină. Gura în rugă este nu amintirea întregului, ci întregirea însăşi.

Orfeu trebuia să caute pe Eurydike în sus, iar nu în jos.

Orfeu trebuia să uite de tehnicile extazului şi să abandoneze orice descensus ad inferos. Cu inima, cu ruga inimii, şi cu stâlpul de foc al rugăciunii, ar fi urcat-o din orice cotlon al infernului pe Eurydyka lui. Numele femeii gemea de cererea ridicării ei drept, din orice largă dar veche a ei aşezare : Mă ! Eurydike, Eu,… ridică-mă !

Încă de la începutul poveştii, larga dar vechea aşezare a iubitei lui Orfeu în dreapta rugă ar fi adormit-o ca pe o frumoasă din pădure, iar nu ca pe o falsă mireasă, abia ţinându-se de un pai, şi acela lunecos ca o privire.