Ploaia şi Vântul

Gânduri în seara de Rusalii
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Noi, pribegii prin această lume, doar ne înmulţim pe noi, iar Duhul Sfânt se coboară şi se înmulţeşte şi pe Sine, şi ne mai înmulţeşte şi pe noi. Duhul se simte, iar pe apostoli îi şi mişcă de-a binelea, cu totul. Iar noi nu prea ne simţim de fel. Cum facem noi ? Ne facem copii, şi facem copii. Chinezii au pentru facerea copiilor o denumire simbolică : „Ploaia şi vântul”. Ori vechimea denumirii acesteia, de loc simbolice sau sibiline, este o taină de multe ori milenară, în Duhul :

Facerea care mereu se repetă este o taină. Dar numai Învierea este o taină a tainelor.

Chinezii au crescut şi s-au înmulţit, ca ploaia şi vântul însele, şi prin tehnicile de „viaţă lungă” scrise de la Împăratul Galben încoace, tare la modă azi, şi tare dulci de altfel dar mai ales tare păcălitoare. Să fie oare această cale largă mântuirea noastră ? Sunt oare Taoismul, sau Tantra, comparabile măcar cu marea dulceaţă a vieţii veşnice ? Nu, căci ele sunt numai dulceţi ale vieţii lungi, care fac un pic „prea mult zgomot pentru câtă fericire pot aduce”, cum scria Panait Istrati.

Iată de ce văd astfel : Izgonirea din rai e o pedeapsă doar în sensul de paideusis, acela de învăţătură. Doar căderea noastră, nu pedeapsa este păcatul. Păcatul noi l-am făcut, şi Domnul nu s-a îndurat să ne lase să trăim altfel decât dumnezeieşte, astfel căzuţi cu păcatul nostru. De aceea Adam şi Eva au fost izgoniţi din locul numit dulceaţa raiului. De aceea Domnul a trimis pe Fiul său, ca să învingă moartea adusă de păcatul de moarte, să-l ia ca un muritor, pe Cruce, apoi să învieze.

Domnul nu a vrut să ne lase în păcat odată ce dulceaţa vieţii a fost înlocuită de şarpe cu o dulceaţă mincinoasă. Aceea părea a fi dulceaţa vieţii, pentru că părea a asculta de porunca Domnului „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Dar nu era decât dulceaţa mincinoasă a mărului din care nu trebuia gustat pentru a a avea viaţă veşnică.

Dulcele mărului este gustat doar în Taina nunţii. Orice neam, de la începuturi pune sfinţenia naşterii la locul ei cel de sus. Să vedem, dar, ce se întâmpla înainte, când mântuirea celui căzut doar se prefigura. De fapt, chiar Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur.


Iată-i stela, erectă şi strălucitoare, epifanică, la fel ca tot ceea ce se numeşte în arameeană ( care este proto-semitică prin excelenţă, cu o identitate încă ne-furată ) Bet Eli, casa Domnului, aşa cum în cosmologia babiloniană „semiticul” Babyl este de fapt Bab Eli, poarta Domnului.

Nimeni nu poate ignora taina naşterii! Honni soit qui mal y pense. Chiar faptul că toate înjurăturile grele se referă la facere este o recunoaştere a sacralităţii – doar una întoarsă pe dos. Domnul s-a arătat la Betel ( Bet Eli ) care este piatra cea luminoasă din Luz ( Gn 28, 18 ). Pe vârful acesteia Iacov, trezindu-se, a vărsat undelemn.

Locul este de trei ori sfânt. Căci tot acolo s-a întors Iacov de la arameeni, cu cele patru femei arameene ale sale, şi a făcut jertfelnic Domnului, şi a ascuns sub stejarul din Sichem idolii arameeni ca acela din desenul de mai sus şi chiar cerceii femeilor. Greu te lepezi de trecutul întunecat, la Luz...

Acolo a murit Debora, doica Rebecăi, şi cu ea s-a îngropat - sub stejarul plângerii, odată cu pitiatismul delfic - pitonismul minoic, iar cu acesta, toată lumea veche.

Acolo a murit na-ad-ba-ta-ismul arameean, apkalatu-ismul babilonic, sibilinismul vestalic, margaismul Hadjerei ciadiene, apoi cel arăbesc al Schlachtenjungfrau-ei, acolo au fost concepute in nuce modelul amfictioniei ismailitene, a celei din Laqe, a Edomului, a Nippurului, a ligilor delfice sau al Fanum Voltumna-ei etruce – în total, în Luz, s-a prefigurat mântuirea noastră, şi uciderea morţii celei mincinoase, a dulceţii false, a aceleia mortale, în toată lumea veche : „ Neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc… spre a lor pierzare ” ( 2 Ptr 3, 16 ).

Căci acolo S-au arătat Dumnezeu lui Iacov. Traducerea pluralului este corectă, deoarece Mântuitorul, cu Sfântul Duh, cu Tatăl, sunt peste tot în Sfânta Scriptură, cu legământul Său cel nou prefigurat deja în toate scrierile legii celei vechi ( puse pe hârtie abia târziu, de către scribi arameeni, poate pentru că iudeii în robia din Babilon nu mai ştiau să scrie la fel de bine arameeana ).

Fulgerul Treimii nu se arată deci numai în Salem - când Avraam dă dijmă lui Melchisedec (Gn 14), prefigurarea Arhiereului în veci ( Evr 5, 6 ) sau în Filoxenie (Gn 18) pe care o privim înmărmuriţi prin Troiţa lui Rubliov. Aici, la Luz, Domnul a făcut Israel din numele lui Iacov arameeanul.



Şi nu se nasc profeţi în Galileea ? Aici, la Luz, Iacov arameeanul, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, se desparte nu doar de unchiul şi socrul lui, Laban, arameeanul, ci şi de tatăl său – un arameu pribeag, 'arammi 'abed 'abi, faimosul אֲרַמִּי אֹבֵד אָבִי ( Dt 26, 5 ). Mântuitorul, copil fiind, la fel face când merge cu Maica Domnului la Ierusalim, de se tem acolo că nu-L mai găsesc. Iar Iacov, mai ales de tatăl său se desparte, pentru că a aflat acolo, în Casa Domnului, pe Tatăl cel adevărat.

Astfel devine Iacov ( uzurpatorul ) Israel ( cel ce luptă cu El ) ! Prin separare ! La Luz, Iacov arameeanul ia numele de Israel. Cine are urechi de auzit, aude! Israel - mai trebuie oare să ne amintim - nu a fost niciodată un nume etnic ci unul ales... Căci numele Israel, indiferent ce vrea propaganda laicilor sionişti cu scopurile lor politice, arată doar neamurile, aramaice, galileene, danice, veniaminice, ale Iudei, etc., care sunt ele cele ce L-au ales pe El. Iar mai întâi, după Iacov arameeanul, cele douăsprezece triburi amfictionice, etnic diverse. Dar acelea sunt cele care vor ieşi din Egipt şi anume cu un egiptean, Moise, iar nu cu Iosif, fiul cel mai mic al lui Iacov, care a emigrat acolo. Astfel se face că amfictionia cea mai gălăgioasă a lumii are un act fondator fundamental ne-etnic, mai ales ne-iudeu, iar acesta a început prin gestul lui Iacov arameeanul la Luz, sau la Lux, care este numele de la origine, cum se vede, ne-semitic al Luminii ( Casa Domnului ). Câtă dezinformare în cultura fariseică ! Dar, cum zicea chiar ruga papistăşească a Vinerii Mari – ruga cea dinaintea cenzurii globalist-sioniste, Oremus et pro perfidis Iudaeis !

Gestul lui Iacov la Betel, cu visul, lupta, apoi jertfa sa, este deci nu doar acela al unui uzurpator lovit de Înger drept în şold noaptea, ci este un gest fondator. Aici începe legământul care este nici mai mult nici mai puţin decât pregătirea în lume a venirii Mântuitorului printre noi. Eliade ar fi zis că Luz este ax al lumii, ( de la lumen, deopotrivă „canal” şi „lumină” ) locul de comunicare dintre cer şi pământ.

Sfinţii părinţi văd în scară pronia, ca pe o identitate dintre transcendenţă şi prefigurare a întrupării, scrie părintele mitropolit Bartolomeu în traducerea sa a Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Scărarul chiar aşa îşi concepe Scara.

Colinda noastră bine, frumos rosteşte “pe o scară de argint se pogoară Domnul Sfânt”.

Dar stela din desenul de mai sus e gravată, ca acelea egiptene descrise odinioară în primul volum din Zalmoxis de un profesor italian – Raffaele Pettazzoni. Oare ce grăieşte ? Ce ascundea femeia lui Iacov când fugea departe de tatăl său care o urmărea cu luptători ?

Ian' să privim desenul de mai sus : Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur. Deasupra se află un fenix cuprinzând Zgăul zgâit syzygic, cu aripile desfăcute, în epifania marii eclipse de soare, aceea cardinală, faimoasă şi din stela victoriei lui Naram Sin. Soarele este Ea, luna este El, ale cărui coarne sunt şi pe coiful regal. Zeul furtunii din Tell Ahmar, pe Eufrat, dar înainte de Abora lui Abaris hiperboreanul, stă călare pe taurul cucutenian, rigid, cu atitudinea rituală şi gestul „masonic” al „panicii” sau al opririi vânturilor din care ar decurge, chipurile, puterea lui asupra soarelui.

Coarnele tăuraşului solar, cucutenian, iar nu hurrit, au caracterul solar, feminin al uterului, udder-ului, ugerul greu, m-udara, b-udara, puterea. Tăuraşul, şi mic şi mare, este feminitatea zeului, este shakti, dar mai ales shekina. Protosemiticul este indicat de Arabicul mudārā, ceea ce înseamnă toleranţă pentru locul de construire, dar şi bucurie din inimă. Cuvântul - îl voi căuta odată - fiind şi gruzin şi iranian, şi paleoslav, trebuie să fie proto-semitic şi hurrit.

Feminitatea deplină este plecată, împlinită, smerită şi prin aceasta, şi doar prin aceasta, conducătoarea supremă a zeului călare. Shakti a sa, conduce pe Shiva peste muntele ceresc Kailash, în tantra cea mai pură, unde rezidează „ascetul” Shiva, doar pentru că i se supune. Shiva este el ascet, dar „ veghează” foarte neortodox acolo pentru ca Parvati să nu devină Kali neagra sau chiar Durga, muma pădurii, după credinţele pre-ariene - se pare tot vedice - din hinduism.

Decurge din „supunerea taurului” care este „luat de coarne” acea superstiţie rabinică a talmudiştilor babilonieni, cum că ar exista vre-o precedenţă a vântului asupra ploilor, ori chiar a soarelui, deoarece, chipurile, vântul goneşte norii. Dar mai ales decurge din poziţia solară a lumii pre-semitice, ca la sumerieni ( El este luna cu coarnele puterii virile, iar Ea este soarele ) că există o imago mundi care nu dă greş : întregul este mereu complex, dar poate fi priceput direct, cu inima. Până şi copiii ştiu mai bine decât cărturarii şi fariseii : Uneori cusut cu aţă albă, uneori cu „păsărele” la cap, alteori „colac peste pupăză”, zgâitul lasă „belului” o „păsărică” – sensuri genetice, pe sub gene şi pe sub sprâncene, care nu sunt doar „la ochi”.

Dar aşa cum forma perfectă a societăţii este ascultarea credinţei, aceea a dreptslăvitorilor creştini, tot aşa forma perfectă a iubirii este aceea a iubirii prin care smerenia şi mila au precedenţă absolută. Jerfa nu este sacrificiu dacă nu este a ta. Când Domnul însuşi Se sacrifică, iar tu, păcătosul, ai libertatea şi nu obligaţia să accepţi Sfânta Jertfă, atunci, şi doar atunci, primeşti direct sensul tău. Primeşti şi dai Sfintele Daruri. Ale Tale dintru ale Tale...

Cum să ştii din enciclopedii toate acestea, ce simt azi, când sunt scrise direct în carnea ta ? Sunt scrise cu litere adânci, mari cât cele ale rugăciunii inimii. Ori ruga pentru Maica Domnului. Dar care din ele ? Desigur mai întâi „Cuvine-se cu adevărat”, Axion estin, aceea atât de limpede înscrisă în piatră, prin minunea din schitul de lângă Protat, la Athos.

Cunoaşterea, de altfel, nu poate multe, nu alcătuieşte enciclopedii, unde totul îşi muşcă iar coada, în cercuri de loc virtuoase. Cunoaşterea clădeşte doar caractere deja formate, în singurul fel formator, cel ziditor, cel zidit prin ruga inimii. Cunoaşterea are un singur scop, care nu este învăţătura, ci doar folosul sufletesc. Aici, poate doar aici, ea se întâlneşte cu rugăciunea, care îi este mamă.

Cum pot încheia gândul meu decât printr-un cuvânt al boiarin-ului meu cel milosârd şi drag ? Acest boiarin este slovesnicul Udrişte Năsturel. Iar locul este în Cuvântul începător. Cartea este chiar traducerea lui din „Varlaam şi Ioasaf” - cea mai populară parte a Proloagelor. Ediţia este aceea diortosită de măritul şi smeritul părinte Benedict Ghiuş. Pe scurt, marele Năsturel scria ( Cf. p. 48 la Constantin Noica, Rostirea Filozofică Românească )

“Cine n-au gustat dulceaţa celor ce sunt, nu poate priceape firea celor ce nu sunt ”.

Mai bine nu se poate rosti ! Dar ceea ce nu am aflat decât azi, de la părintele Paisie, de Rusalii, când ne-am împărtăşit, este că dulceaţa celor ce sunt nu este dulceaţa a ceea ce credem îndeobşte.

Peste toate ale vremii, peste ploaie sau vânt, peste crengi, peste idoli şi peste pământ, şi chiar peste taina nunţii, se află Sfânta Taină a Împărtăşaniei, din care ne naştem cu toţii spre a nu mai muri niciodată.