As the name has it : Banned from Amazon and feared on Wikipedia, First Irismeister Dan can't really keep his big mouth shut and... So : Here it is ! Help him in "making sheesh kebab of sacred cows" now ! Beat the system, haiducii mei ! Read, save, tweet, recirculate, duplicate and save posts in advance of those Google robots ! Doamne ajută !
Se pare, dacă apocrifa e valabilă, că Diogene umbla cu lampa sa de noapte arzând ziua în amiaza mare spre ruşinea democraţiilor. Căuta, chipurile, cu tot dinadinsul, un om... Slavă Domnului că mai sunt la Muldova omini... Pentru că şi azi mai avem norocul de a citi scrieri lucide. Iată azi, în Imperial Poker, pe neobositul Nebojsa Malic :
As the Imperial project lumbers along, leaving death and destruction in its wake, a truly terrible realization is emerging. It's not that hundreds of millions of people still buy the Imperial propaganda at face value – though that number is dwindling steadily – it's that the Empire doesn't care of [what - n. n.] they do or not. After all, what did the American public do when it became obvious that there were no Iraqi WMDs and the entire casus belli was a fraud? What could it do? The Emperor simply gave them the political equivalent of "Yeah, so what?" and kept on trucking.
Almost two decades of "humanitarian interventions" and "nation-building" that followed the end of the Cold War have significantly lowered the bar of what passed for acceptable in international relations.
(...)
It is this sort of hubris – a misguided, delusional belief that it is so powerful it can make up its own rules, create its own reality, defy the laws of physics, politics and nature with mere whims – that is at the root of Empire's rapidly approaching downfall.
Because it does not control the rules of the game; it has merely bent them about as far as they can go. No amount of willpower or conceit will make a High Card beat a Royal Flush.
The Empire is holding when it needs to fold; walking straight into doom where it ought to cut losses and run. It isn't just a watch George W. Bush lost in Albania, but perhaps the last vestiges of his ability to discern what is real from what is in his mind.
Even the unwaveringly loyal mainstream media found last week's Albanian excursion a bit much. One AP report on Bush's visit included the following comment by a California professor: "You know things aren't going well when you have to go to Albania to have people take to the streets and cheer you."
The game is up.
Asta este ! Iar răspunsul dat de Diogene împăratului care zice cum poate da orice pe lume săracului (dar mai ales îi poate lua lumina soarelui) ar trebui să smerească orice singur-mărit :
A apărut o foaie medicală a autorului, în care sunt discutate cazuri rare, instructive sau numai stranii, cu tot secretul medical păstrat bine, cum se cuvine :
Cine mai e curios în lumea aceasta, poate citi foaia mea, în folosul tuturor celor care pricep sănătatea ca pe un întreg!
Când consensul nostru politic, social (dar mai ales economic) trece prin abandonul individual al libertăţii, ne semnăm singuri pactul cu necuratul, sau direct, căderea. Când gonim harul, oare de ce mai cercetăm ştirile, şi aşa fabricate în manufacturile virtualizării noastre prin "globalizare"? Când nu căutăm Duh în lume, mai este aceasta, oare, o lume?
Negative. Nope. Nil. Nada. Niet ! Când gonim harul, suntem goi printre ciulini. Harul singur ne îmbrăca, pe vremea când ne sfiam de goliciune. Iar acum, când mărăcinii, scaieţii şi urzicile lumii puiesc din voia noastră, tocmai acum ne aflăm în treabă zvârlind cămeşile noastre frumoase, înflorite, ca armuri dulci ale cuviinţei, într-o orgie, sau mai degrabă urgie de uitare.
Aici mai sus am pus patru minute de documentar despre CFR-ul american, care este drumul de fier al resbelului, neruşinarea conceptului de contra-putere, groapa comună a presei libere, şi cleştele de plumb cu care suntem traşi de nas spre prăpastie, cu neamurile noastre, dar mai ales cu visele noastre cu tot. Dragii mei, fără har nu e lume! Mântuirea nu poate fi fără purtarea crucii în această lume, fără căutarea Duhului, fără iubirea aproapelui!
Vindecarea cere milă. Nu concurs de tăietori de lemne cu joagărul comunal. Discernământul smereniei, oare ce-are de-a face cu "mai mult, mai repede, mai bine, mai ieftin" ? După ce este singurul care n-a uitat nici în scris de sufletele din "cazul" Tanacu, părintele ierodiacon Savatie Baştovoi scrie încă o carte minunată. Citirea ei m-a lăsat "mască". Mi s-a făcut ruşine de zelul cu care mă numesc singur creştin, dar nu voiesc să ştiu - tocmai eu, păcătosul - de bietul aproapele meu de aici din noroi. Aproapele meu are nevoie în căderea lui dezastruoasă pentru societate, de măcar un pic de omenie pentru el. Mi s-a făcut ruşine citind, pentru că am văzut cum mirosul buburos al căderii este amestecat de-a dreptul cu dezinteresul meu vinovat pentru oricine e în drum spre noroi. Noi n-avem păcate mari sau mici, avem doar păcate de care plângem, ca să ni le spălăm, ori păcate de care nu vrem să ne spălăm. În toate cazurile Mântuitorul nu vrea moartea păcătosului. Există nădejde în cazurile cele mai disperate iar Părinţii n-au încetat nici o clipă să ne facă să gustăm minunea vie a iertării.
Ierodiacon Savatie Baştovoi, O pogorâre la iad - Despre perversiuni şi păcate în general. Apare cu binecuvântarea Prea Sfinţitului DORIMEDONT, episcop de Edineţ şi Briceni, Coperta : Păstorul cel bun (Catacombele lui Domiţian), ISBN 973-8215-74-9, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, 108 pagini, BOBE-5279-REFS-0001. ( Cuprins : Două scrisori în apărarea homosexualilor, Despre pornografie, poluţii şi monahism, Despre inocenţa pierdută a sărutului, Ruşinea de dinaintea spovedaniei, De ce căderile sunt, uneori, şi bune ) : O carte gravă, scurtă, minunat gândită, perfect scrisă, întru totul unică în cultura noastră ortodoxă.
Nu putem lăsa nici cel mai mic loc, măcar de coadă, păcatului. Dar căderea aproapelui este căderea mea. Crezându-se un intrus sau fiind deznădăjduit, "bubosul" de aproape - întocmai ca mine păcătosul, şi mai urdurosul de bârnele putrede din ochii mei - suferă întocmai ca mine. Oricât s-ar crede el de unic, este doar omenesc în cădere. Iar eu iar l-am confundat, în zelul meu cel prost, pe păcătosul cel bubos cu păcatul cel urât mirositor. Am uitat că în noroi mai sunt, oricât de jos vor să intre, chiar jalnicii mei fraţi. Mâine pot fi eu în cădere dacă nu fac azi nimic!
Cred de asemeni că societatea le dă azi tot mai mult homosexualilor, le dă drepturi de minoritate, acum chiar dictate tuturor. Folosindu-se de ei, asta mai ales după ce le-a dat ghionturi, stigmate apoi i-a pus la izolare în ghetto-uri, societatea "civilă" îi pune în primele rânduri. Când scopurile de stricare a brumei de societate astfel "civilizată" care ne mai rămâne într-un neam ortodox, vor fi atinse, sunt sigur de altfel că manipulatorii guvernului mondial iar vor arunca primii cu pietrele în homosexuali. În toate cazurile uitarea omeniei e generală. Am decăzut de la nume la număr.
Părintele Savatie argumentează strălucit cazul homosexualilor ca oameni. El, care L-a văzut pe Hristos, nu aruncă pietre. El constată doar, cu vederea inimii, cu vederea cea adevărată, discriminantă doar prin smerenie, că ne mai trebuie smerenie. El arată hidra multiformă a păcatului, cu întinderile ei mereu mai perfide, cu multe capete pe care le vezi tăiate dintr-un loc doar ca să crească în altul... Mereu alte capete buburoase, ca orice crengi putrede, mustind în răul mucegaiului până ce la urmă, cu mintea noastră, ne amintim în fine de rădăcină.
Părintele Arsenie Papacioc zicea chiar, în întâmpinarea hulei prea maniheistă a unuia sau altuia dintre cei care i se plângea, căutând un pic de zidire, "păi, măi copii, oare ce ne-am face fără necurat ?". Marele duhovnic român - un sfânt ca Arsenie Boca, ne avertiza că "Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri." Iar părintele Iustin afla în chiar căderea noastră, când uităm de neamul ortodox, iconomia aceasta :
"Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decat un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic in a invinge iadul. "
Părinţii, prin îmbunătăţirea vieţii lor, doar au strivit păcatul în orice formă ispitea, ca pe orice aspidă. Nimeni dintre cei care au scris, spre slava Domnului, şi cu toată ura pe care o aveau pentru păcat - cu care se luptă mereu chiar pentru noi - ei bine, chiar nimeni nu a ridicat piatra ca să cu dea cu ea în păcătos. De ce între timp să fiu eu acela care ar face acest gest tragic ? Dacă părintele Savatie nu se simte înjosit zicând "Eu însă mă socotesc suficient de întinat pentru a nu suferi nici o pierdere de pe urma contactului cu aceşti oameni, mai ales oameni" ca să se coboare să ajute orice suflete chinuite, atunci ce să zic eu, unul din numărul celor care ne "dăm mari", ori facem pe vindecătorii ? Gemând de locul în care a ajuns lumea, dar uitând că facem lumea chiar aşa cum este când nu ne mai atingem de ea, oare ce mai putem vindeca ?
Dreptcredincioşii, în lume cu Hristos, ca trupul cu sufletul lui, nu sunt orbi sau insensibili la lume.
Noi nu suntem orbi, pentru că avem peste tot în lume un ax al ei, care este doar Iisus Hristos Mântuitorul, Domnul, Dumnezeul nostru. Chiar de abia de mai ajungem să ne mai gândim la El în lucrul cel nebunesc al zilelor...
Ca pe covorul fermecat al copilăriei, oricând ne ducem de lângă El, imediat ne cuprinde fuga, în momentul chiar când am părăsit Axul. Prin mersul nebun al lumii, dacă ne luăm la trântă cu ea, iar nu cu noi înşine, suntem iute pe margini, dintr-o zvârlitură cu care nu ne mai putem pune, oricât de viteji am mai fi. De aceea ne trebuia a ne lupta doar cu păcatele noastre. Altfel, cum chiar pe covor ne ducem la vale, apoi cum, darămite, în prăpastia din lumea cea nebună...
Deci să nu mai stăm de loc în lume? Păi nebună o fi ea, dar e a noastră ! Am vrut-o astfel - fără Dumnezeu ! Am vrut-o făcută după poruncile ne-dumnezeieşti. Am vrut-o doar după nebuniile trecătoare ale tuturor celor omeneşti. Apoi astfel am făcut-o chiar noi ! Acum, de suntem singuri, căci este exclusiv sub răspunderea cea mai grea - tocmai aceea a celor care nu mai o au - ne mai mirăm... Oare nu noi am făcut-o astfel? Cu monstruozitatea aceasta a noastră, oare nu noi am făcut-o astfel ?
De ce să ne mai plângem deci când mergem mereu afară din Biserică pentru toate cele ale traiului ? Păi cu gândul acesta al nostru am lăsat lumea să se usuce! Noi, care abia ne mai plângem păcatele noastre ! Iar cu acelea atât de mari, oare cu ce ochi mai avem de plâns lumea toată ? Nu suntem noi de tot nebuni sau cu inimă împietrită ? Azi, când am ajuns de abia ne mai putem plânge pe noi înşine - nu „de milă” ci de păcate - mai suntem oare vrednici de mirare? Cerem iertare, dar cerem iertare fiind pradă unei rotative compresoare mereu tot mai apăsătoare, până la desensitivare. Pe această foaie sufletească produsă cu metode post-postmoderne de rotative compresoare se poate scrie orice minciună !
De aceea traficul cel mai pervers al dezinformării masive este acela al sentimentelor.
Suntem mereu gata să cedăm unui martelaj mediatic subliminal. De loc subtil, dar eficace, acest martelaj care nu mai e umbros, a ajuns a fi măsura exactă a decăderii noastre colective din demnitatea de oameni liberi: Emotivitatea noastră sătulă, uscată prin neîncredere, însetată prin lipsă de nădejde, prăfuită prin dragoste deturnată, de-abia dacă mai are a izbucni ici sau colo, întrucâtva mai de-adevărat, câte un pic, dar aiurea. Chiar aceste izbucuri sunt repertoriate de magiştrii din întuneric ai discursului public, pentru a fi canalizate spre interese mereu noi, mereu obscure - de obicei nimic altceva decât miasmele grele ale unor mlaştini înşelătoare.
Dintre tot mai rarii scriitori lucizi, care n-au încetat să privească lumea cu omenie, John Pilger este cel mai distins. Un australian care a priceput încă din timpul războiului din Vietnam ce se petrece în lume, un regizor care nu s-a oprit de fel să rostească adevărul, acest bătrân sincer cu scrisul curat, nu încetează să ne minuneze. Ca mergători la biserică, avem încă un exemplu de la o fire smerită, prin aceasta plină de un discernământ tainic, mereu delicat, care ne face de râs fumurile acelui balcanism gras, afumat, din care ne plăcea a da lecţii tuturora !
Iran May be the Greatest Crisis of Modern Times by John Pilger
The Israeli journalist Amira Hass describes the moment her mother, Hannah, was marched from a cattle train to the Nazi concentration camp at Bergen-Belsen. "They were sick and some were dying," she says. "Then my mother saw these German women looking at the prisoners, just looking. This image became very formative in my upbringing, this despicable ‘looking from the side'."
It is time we in Britain and other Western countries stopped looking from the side. We are being led towards perhaps the most serious crisis in modern history as the Bush-Cheney-Blair "long war" edges closer to Iran for no reason other than that nation's independence from rapacious America. The safe delivery of the 15 British sailors into the hands of Rupert Murdoch and his rivals (with tales of their "ordeal" almost certainly authored by the Ministry of Defense – until it got the wind up) is both a farce and a distraction. The Bush administration, in secret connivance with Blair, has spent four years preparing for "Operation Iranian Freedom." Forty-five cruise missiles are primed to strike. According to Russia's leading strategic thinker General Leonid Ivashov: "Nuclear facilities will be secondary targets... at least 20 such facilities need to be destroyed. Combat nuclear weapons may be used. This will result in the radioactive contamination of all the Iranian territory, and beyond."
One million Iraqis fill the streets of Najaf demanding that Bush and Blair get out of their homeland – that is the real news: not our nabbed sailor-spies, nor the political danse macabre of the pretenders to Blair's Duce delusions. Whether it is treasurer Gordon Brown, the paymaster of the Iraq bloodbath, or John Reid, who sent British troops to pointless deaths in Afghanistan, or any of the others who sat through cabinet meetings knowing that Blair and his acolytes were lying through their teeth, only mutual distrust separates them now. They knew about Blair's plotting with Bush. They knew about the fake 45-minute "warning." They knew about the fitting up of Iran as the next "enemy."
Declared Brown to the Daily Mail: "The days of Britain having to apologize for its colonial history are over. We should celebrate much of our past rather than apologize for it." In Late Victorian Holocausts, the historian Mike Davis documents that as many as 21 million Indians died unnecessarily in famines criminally imposed by British colonial policies. Moreover, since the formal demise of that glorious imperium, declassified files make it clear that British governments have borne "significant responsibility" for the direct or indirect deaths of between 8.6 million and 13.5 million people throughout the world from military interventions and at the hands of regimes strongly supported by Britain. The historian Mark Curtis calls these victims "unpeople." Rejoice! said Margaret Thatcher. Celebrate! says Brown. Spot the difference.
Brown is no different from Hillary Clinton, John Edwards and the other warmongering Democrats he admires and who support an unprovoked attack on Iran and the subjugation of the Middle East to "our interests" – and Israel's, of course. Nothing has changed since the US and Britain destroyed Iran's democratic government in 1953 and installed Reza Shah Pahlavi, whose regime had "the highest rate of death penalties in the world, no valid system of civilian courts and a history of torture" that was "beyond belief" (Amnesty).
Look behind the one-way moral screen and you will distinguish the Blairite elite by its loathing of the humane principles that mark a real democracy. They used to be discreet about this, but no more. Two examples spring to mind. In 2004, Blair used the secretive "royal prerogative" to overturn a high court judgment that had restored the very principle of human rights set out in Magna Carta to the people of the Chagos Islands, a British colony in the Indian Ocean. There was no debate. As ruthless as any dictator, Blair dealt his coup de grâce with the lawless expulsion of the islanders from their homeland, now a US military base, from which Bush has bombed Iraq and Afghanistan and will bomb Iran.
In the second example, only the degree of suffering is different. Last October, the Lancet published research by Johns Hopkins University in the US and al-Mustansiriya University in Baghdad which calculated that 655,000 Iraqis had died as a direct result of the Anglo-American invasion. Downing Street officials derided the study as "flawed." They were lying. They knew that the chief scientific adviser to the Ministry of Defense, Sir Roy Anderson, had backed the survey, describing its methods as "robust" and "close to best practice," and other government officials had secretly approved the "tried and tested way of measuring mortality in conflict zones." The figure for Iraqi deaths is now estimated at close to a million – carnage equivalent to that caused by the Anglo-American economic siege of Iraq in the 1990s, which produced the deaths of half a million infants under the age of five, verified by Unicef. That, too, was dismissed contemptuously by Blair.
"This Labour government, which includes Gordon Brown as much as it does Tony Blair," wrote Richard Horton, editor of the Lancet, "is party to a war crime of monstrous proportions. Yet our political consensus prevents any judicial or civil society response. Britain is paralyzed by its own indifference."
Such is the scale of the crime and of our "looking from the side." According to the Observer of 8 April, the voters' "damning verdict" on the Blair regime is expressed by a majority who have "lost faith" in their government. No surprise there. Polls have long shown a widespread revulsion to Blair, demonstrated at the last general election, which produced the second lowest turnout since the franchise. No mention was made of the Observer's own contribution to this national loss of faith. Once celebrated as a bastion of liberalism that stood against Anthony Eden's lawless attack on Egypt in 1956, the new right-wing, lifestyle Observer enthusiastically backed Blair's lawless attack on Iraq, having helped lay the ground with major articles falsely linking Iraq with the 9/11 attacks – claims now regarded even by the Pentagon as fake.
As hysteria is again fabricated, for Iraq, read Iran. According to the former US Treasury Secretary Paul O'Neill, the Bush cabal decided to attack Iraq on "day one" of Bush's administration, long before 11 September 2001. The main reason was oil. O'Neill was shown a Pentagon document entitled "Foreign Suitors for Iraqi Oilfield Contracts," which outlined the carve-up of Iraq's oil wealth among the major Anglo-American companies. Under a law written by US and British officials, the Iraqi puppet regime is about to hand over the extraction of the largest concentration of oil on earth to Anglo-American companies.
Nothing like this piracy has happened before in the modern Middle East, where OPEC has ensured that oil business is conducted between states. Across the Shatt al-Arab waterway is another prize: Iran's vast oilfields. Just as nonexistent weapons of mass destruction or facile concerns for democracy had nothing to do with the invasion of Iraq, so nonexistent nuclear weapons have nothing to do with the coming American onslaught on Iran. Unlike Israel and the United States, Iran has abided by the rules of the Nuclear Non-Proliferation Treaty, of which it was an original signatory, and has allowed routine inspections under its legal obligations. The International Atomic Energy Agency has never cited Iran for diverting its civilian program to military use. For the past three years, IAEA inspectors have said they have been allowed to "go anywhere." The recent UN Security Council sanctions against Iran are the result of Washington's bribery.
Until recently, the British were unaware that their government was one of the world's most consistent abusers of human rights and backers of state terrorism. Few Britons knew that the Muslim Brotherhood, the forerunner of al-Qaeda, was sponsored by British intelligence as a means of systematically destroying secular Arab nationalism, or that MI6 recruited young British Muslims in the 1980s as part of a $4bn Anglo-American-backed jihad against the Soviet Union known as "Operation Cyclone." In 2001, few Britons knew that 3,000 innocent Afghan civilians were bombed to death as revenge for the attacks of 11 September. No Afghans brought down the twin towers. Thanks to Bush and Blair, awareness in Britain and all over the world has risen as never before. When homegrown terrorists struck London in July 2005, few doubted that the attack on Iraq had provoked the atrocity and that the bombs which killed 52 Londoners were, in effect, Blair's bombs.
In my experience, most people do not indulge the absurdity and cruelty of the "rules" of rampant power. They do not contort their morality and intellect to comply with double standards and the notion of approved evil, of worthy and unworthy victims. They would, if they knew, grieve for all the lives, families, careers, hopes and dreams destroyed by Blair and Bush. The sure evidence is the British public's wholehearted response to the 2004 tsunami, shaming that of the government.
Certainly, they would agree wholeheartedly with Robert H. Jackson, chief of counsel for the United States at the Nuremberg trials of Nazi leaders at the end of the Second World War. "Crimes are crimes," he said, "whether the United States does them or whether Germany does them, and we are not prepared to lay down a rule of criminal conduct which we would not be willing to have invoked against us."
As with Henry Kissinger and Donald Rumsfeld, who dare not travel to certain countries for fear of being prosecuted as war criminals, Blair as a private citizen may no longer be untouchable. On 20 March, Baltasar Garzón, the tenacious Spanish judge who pursued Augusto Pinochet, called for indictments against those responsible for "one of the most sordid and unjustifiable episodes in recent human history" – Iraq. Five days later, the chief prosecutor of the International Criminal Court, to which Britain is a signatory, said that Blair could one day face war-crimes charges.
These are critical changes in the way the sane world thinks – again, thanks to the Reich of Blair and Bush. However, we live in the most dangerous of times. On 6 April, Blair accused "elements of the Iranian regime" of "backing, financing, arming and supporting terrorism in Iraq." He offered no evidence, and the Ministry of Defense has none. This is the same Goebbels-like refrain with which he and his coterie, Gordon Brown included, brought an epic bloodletting to Iraq. How long will the rest of us continue looking from the side?
Nu mai mult decât o zi, frate Ioane ! Privim drept înainte, John Pilger ! Nici cu ochelari de cal, nici orbi la lumina laterală, nici uitând de propria mea bârnă ! Indignarea doar pentru câteva din cele ce fac lacrimile lumii, iar nu pentru toate cele ale ei de plâns, este nu atât metanie, cât strigare din piepturi de animale...
"Like an actor wearing a mask, I come forward, masked, on the stage of the world. […] It will be for the masked philosopher to unmask the sciences and to make their continuity and their unity appear with their beauty” (The Dream of Descartes, 41, 92 n.25).
Avantajul legislaţiei aplicate adevărului istoric este imediat - desfiinţarea prin decret, ca odinioară prin soviete, a legitimării sociale a actului de căutare a adevărului. Universul discursului este dat de manufactura mondialistă, care arată legic cum se face indignarea selectivă. Altfel spus : Tonul la cântec - plutonul doi tace, noi cei de la CI vorbim.
Totuşi, vigilenţa propagandadei imperiului construit de guvernul mondial nu e niciodată superfluă. De aceea a apărut - acum 20 de ani s-ar fi zis "în mod legic" - un nou fenomen internautic, apoi mediatic în general : Ziotrolling-ul.
Acesta n-are legătură cu semiţii sau cu inamicii lor, cât are de-a face cu noua ordine mondială - aceea care combate neamurile, le pune la luptă între ele, apoi amestecă totul ca să dizolve răspunderile. Ziotrolling-ul uzează de acuza antisemită pentru a teroriza intelectual, pentru a opri cercetarea adevărului istoric, într-un cuvânt pentru a instaura ordinea grupului de interese pe care îl numim, cu un cuvânt concret, guvernul mondial.
Nici chiar Jimmy Carter, fostul preşedinte american, nu scapă din colimatorul guvernului mondial, darămite oricine altcineva !:) Pentru că a deranjat politica sionistă, pentru că vrea pace pentru poporul israelian, pentru că a scris o carte foarte populară numită Pace, nu apartheid, Jimmy Carter este acuzat că ar fi, ei bine..., antisemit :). În direct! De câtre acel Ziotrol din off. Chiar cucoana care "modera" interviul acesta are un lapsus când aude, ca un proband pavlovian, cuvântul cheie anti-semit: "This name calling is fine... er... is enough !" :) . Aici Jim Carter respinge cu smerenie, umor ghiduş, apoi cu entuziasm promovarea sa ca antisemit... Dar să amintesc şi contextul larg al acestui caz : Descinderea din patriarhul Sem este aceeaşi pentru maltezi, berberi, palestinieni sau evrei autentici (sefarzii). Dar khazarii - spânii cum ar fi spus Creangă, sau cei cu părul roşu, un neam asiatic, turcic, cu hanii, apoi caganii lor (Cohen, Kahane) abia târziu iudaizat, din care provin peste 90% din cei care se pretind azi evrei dar nu sunt - au acaparat termenul pentru a nota cu el pe inamicii lor, inclusiv pe evreii veritabili. Cum spunea un hâtru bun de glume, antisemitismul era cuvântul cu care se desemnau inamicii semiţilor iar acum este cuvântul cu care pretendenţii la numele de semiţi denumesc pe inamicii lor, inclusiv semiţi...
Blogoreicii nu pot să ignore această nouă "maladie a spiritului contemporan", nu din motive gnoseologice, ci pur practice... Nu oricine are tribuna lui Jim Carter, nici vârsta sau statutul, sau chiar norocul de a fi liber a spune tot adevărul. Este o atmosferă veninoasă în lume. A devenit din nou periculos a te exprima liber. Dar aceasta nu este o victorie a terorismului intelectual, ci o cădere a celor care tind să atribuie valori cantitative acelor lucruri care nu aparţin decât Domnului, cum ar fi vieţile noastre.
Predoslovie Ziotroll-ul sau Ziotroller-ul este un "vizitator" cu agendă sionistă, anticreştină şi antinaţională, care face parte din reţeaua globală a unui grup de interese numit guvern mondial. Cele mai multe organizaţii de "secoritate" au pe statele de plată Ziotrolls. Ei sunt identificaţi de internauţii chevronnés, repertoriaţi, şi poftiţi afară din forumuri ca agents provocateurs. Dar cum ei sunt plătiţi la kilogram, şi nu în detaliu, la bucată, fenomenul Zio-troller-ilor se va accelera în viitorul imediat, câtă vreme organizaţii "caritative" ca Wikipedia sau legislaţiile "naţionale" îi vor proteja. Suntem, să nu uităm, în plină rinoceriadă. Larvatus prodeo :)
1 Fenomenologie Procuparea principală a Ziotrollului este aceea de a provoca scandal. Folosind legislaţia favorabilă provocărilor, calommniilor sau minciunilor nepedepsite în diverse jurisdicţii, Ziotrollul insultă naţiunile, mânjeşte valorile, caricaturizează, degradează, mimează prostia (uneori cu mult talent), împroaşcă bine cu noroi, dezinformează, notează reacţiile şi raportează superiorilor nume, date şi lideri potenţiali ai mişcării antimondialiste. Listele create de Ziotrolls nu sunt uitate niciodată. De curând "stilul" cultural al organului de propagandă al guvernului mondial numit Wikipedia s-a îmbogăţit cu etichete şi autodenunţuri :)
2 Veghea de ţară de la hotară În acest context, utilizatori ai Wikipediei ca irismeister sunt, de exemplu, pe listele celor ce trebuie supra-vegheaţi. Nu trebuie glumit cu aceste liste. Nu este exclus ca într-una din zilele ce urmează irismeister să fie accidentat întâmplător de o maşină, de un grup aparent "neutru" de huligani, sau pur şi simplu "marcat pentru deletare" cum se zice în bogata limbarniţă a noilor terorişti intelectuali, ei înşişi nu tocmai intelectuali... Degradarea orwelliană a discursului public nu are limite inferioare. De aceea, dacă aveţi ceva de spus şi nu îndrăzniţi, este util să comunicaţi discret, sau indirect, dar nu public, pentru că irismeister va lua pe spinarea sa ceea ce este de spus, el find deja pe aceste liste.
Este semnificativ să se compare date obiective cu viziuni subiective asupra datelor, pentru a vedea datele prin unghiuri diferite şi a putea pune la cântar opiniile. De aceea am ales de pe You Tube două documentare :
Primul a fost cenzurat la inventarul vizionărilor (chipurile 75,438 dar contorul e dat înapoi periodic). Mai mult, acesta a fost cenzurat complet la Comments: 0.
Al doilea a fost favorizat la inventarul vizionărilor (chipurile 288,867 dar contorul e dat înainte automat prin vizionări care durează 0 secunde). Mai mult, comentariile, chipurile 1818, sunt ca la BBC, unde cenzura face să treacă in for doar ''a balanced proportion of all views received''. Ciudat, dar un panel de cercetători a trimis în mod coordonat un număr prestabilit de opinii pentru testarea cenzurii, aflând cum balanced proportion era tocmai contrariul echilibrului. De ce ne mirăm ? Doar BBC-ul este cel care a uitat cum a făcut un reportaj "în direct" pe 11 septembrie 2001, scăpând scoop-ul prăbuşirii imobilului 11 cu 17 minute înainte de eveniment. Apoi "a pierdut înregistrarea"...
3 Măsuri şi Contramăsuri Cel mai mare inamic al ziotrollului este Adevărul. Nu trebuie uitat că pentru Adevăr se poate muri, iar moartea în luptă este doar un mic dar tradiţional. Este un dar din dar pentru ca aceia ce ne urmează să nu uite nici ei că trecutul a fost altfel decât cel rescris de guvernul mondial. Trecând de la tragic la comic, poate nu este lipsit de interes să se practice în "versiunea" "română" a Wikipediei un sistem de control al Ziotroll-ului, fenomen pentru care alte Wikipedii mai bine pricepute de utilizatori sau editorii ei au organizat grass-root countermeasures. Dar visez. C'était juste pour rire... :)
4 Concluzie Dacă Wikipedia, un mediu favorabil Ziotrollului by design este irecuperabilă, vajnicii şi tinerii luptători pentru adevăr trebuie să abandoneze vasul, şi să se organizeze în forme alternative, mai potrivite cu apărarea în războiul larvat dar permanent contra adevărului la care se dedau păpuşarii Ziotroll-ilor.
5 O notă personală Experienţa mea personală cu Ziotroller-ii a fost formatoare:
Mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. La un moment dat, minciuna şi calomnia nu m-au mai afectat, apoi nici nu m-au mai atins. Nu mi-a mai fost frică. Terorismul cel mai mare este, am priceput imediat, tocmai acela al celor care afectează a-l combate.
Un american a demonstrat, cu numărătoare în regulă, că în secolul douăzeci cele mai multe crime au fost comise de guvernele "alese" contra populaţiilor care l-au ales. "Ne-am ales" cum zicea Caragiale... Americanul a numit acest fenomen "democid". Nu-i dau numele pentru a nu favoriza trecerea sa pe listele negre...
Filosemitismul este folosit de guvernul mondial pentru infiltrarea tuturor neamurilor cu inamicii neamurilor. N-am priceput niciodată cum poate fi cineva împotriva unui neam întreg, lăsat de Domnul în lume. Cu atât mai mult nu pricep cum poate fi cineva atât de persistent contra tuturor neamurilor. Nu pot fi, prin felul cum m-a făcut Domnul, împotriva cuiva, oricare ar mai fi acela. Sunt doar împotriva păcatelor mele. De aceea, decât fals filo-antisemit mai bine veritabil anti-filosemit !
Dane, Dane, anti-filosemitule! :) M-am autodemascat! :) Nu mai mi-e teamă ! Sunt liber ! Imaginaţi oare dumneavoastră toate concluziile ? Ei bine, este absolut îngrozitor ca teroarea să nu mai terorizeze... Acesta este mesajul meu către orice Ziotroll, în limbajul ceistic pe care l-am deprins fiind încarcerat în armata comunistă : Indicativul Cărarea :)
Ziotroll-ul e gol ! I-am văzut posteriorul ! Este mare şi gras, spân şi roşu, dar foarte moale. L-am văzut cu ochii mei ! El este tare doar prin obscuritate. Fondul de comerţ al fricii, industriei de război şi statului mondialo-fascist, se dezumflă dintr-o dată la toucher ca un balon înţepat plin de gaze care nu sunt de loc de luptă.
Imaginaţi oare dvs, iubite cititor, patetismul unei terori care provoacă haz? Ce poate fi mai tragicomic decât o glumă proastă care ne terorizează doar simţul umorului? Desigur, doar scobitoarea lui Jarry, ultima sa dorinţă...
Cenzura este suprimarea punctelor de vedere adverse, contrazicerea principiului Audiatur et altera pars, boala oricărui sistem de referinţe bazate pe buric, într-un cuvănt necinstea intelectuală însăşi.
1 Incidenţă şi Prevalenţă Cenzura este activitatea principală a acestei "enciclopedii" ciclopice pe care internauţii neo-Internaţionalei comuniste o numesc - cu un etimon de renume hawaiian - "Wikipedia". Într-adevăr, Wikipedia, sub pretextul "neutralizării" punctelor de vedere - poziţie imposibil de susţinut din punct de vedere epistemologic (Dumnezeu însuşi având doar un punct de vedere, pe acela al Creatorului) - impune "stilul" grupului de interese mondialist, anti-naţionalist, şi anticreştin, care a preluat conducerea "civilizaţiei" occidentale spre zările de loc glorioase ale apusului ei.
2 Parametri funcţionali şi fiziopatologie Un studiu cantitativ al articolelor "versiunii" "româneşti" - oricât ar fi de dorit să nu se folosească aici ghilimelele - demonstrează cât de părtinitor, de răuvoitor, şi de intens se rescrie istoria pe după perdelele de fum greu, înnecăcios, ale propagandei guvernului mondial. Această ad-hocraţie, post-postmodernă şi post-piratocratică, este activă în mod criptic, dar şi permanent manifestată prin agitaţia întreţinută de pululaţia diverselor organizaţii pseudonaţionale în solda ei, cum ar fi burghezia compreadoră, mişcarea inter-religioasă, organizaţiile non-guvernamentale, sau diversele coloane "a 5-a" încă prea slab cameleonizate.
3 Contagiozitate şi Morbiditate Desigur, abilitatea, experienţa, penetranţa - într-un cuvând morbiditatea, sau patogenicitatea - cenzurii nu sunt de loc neglijabile. Aceasta face din lupta contra dezinformării o luptă continuă, cum trebuie să fie orice veghe. De exemplu, chiar acest articol va fi cenzurat din Wikipedia sub diverse motive. De asemenea, studiul cantitativ de la baza lui (studiu pe care autorul acestui "ciot" l-a făcut chiar acolo, editând articole) nu va fi "permis". Astfel, în ciuda datelor sale incontestabile, articolul despre cenzură nu va supravieţui în enciclopedia "în care oricine poate contribui" (dar în care se fură "de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi"). Deoarece orice mecanism de cenzură trebuie să asigure propria "gresare" - în cazul dat, "politica de nepublicare a cercetărilor originale" - cenzura se autoperpetuează, asemea unui virus latent, chiar în organismele aşa zis independente.
4 Diagnostic pozitiv În aşa-zisă "lume liberă" în care se gargarizau de zor "intelectualii" din solda serviciilor secrete (a căror liste nu încetează să crească) şi în plin experiment comunist, de tragică memorie recentă, George Orwell însuşi a fost cenzurat, chiar în patria sa de faimă adânc piratocratică. Autorul Fermei Animalelor scrisese :
Măcar de-am renunţa, cel puţin la prostia pe care o menţinem, cum că am fi apărat cumva libertatea împotriva fascismului ! Căci dacă libertatea mai înseamnă ceva, atunci ea înseamnă dreptul de a spune masselor ceea ce ele nu vor să audă...
Orwell şi-a văzut, poate e uşor să ne imaginăm cu câtă tristeţe, propria sa Prefaţă amputată de paragraful de mai sus. Abia douăzeci şi şapte de ani mai apoi, în 15 septembrie 1972, The Times Literary Supplement a primit aprobarea de a include acest fragment. Wikipedia germina deja în minţile celor care concep cenzura post-postmodernă, aceea bazată exclusiv pe dezgust, poluare şi inundaţii triviale când nu sunt direct poluţii.
5 Tratament Tratamentul, ca în orice boală contagioasă, vizează în primul rând prevenţiunea. Ironia din perfidia subjacentă cenzurii este că ridicolul ei nu ucide decât discernământul. Astfel, "hrăniţi" doar cu înlocuitori, dezgustaţi, trivializaţi, şi neutralizaţi, chiar şi agenţii cei mai activi în mod natural, tinerii, în perioada crudă în care au deplinătatea resurselor sufleteşti, sunt atacaţi fără milă, şi decondiţionaţi, apoi demoralizaţi, până ce devin "constructori conştienţi ai viitorului comunist" ce le atârnă în faţă. Altă aceeaşi Mărie sub altă pălărie! De altfel, Benjamin Franklin, într-un act de luciditate de loc masonică, a scris despre libertatea presei că este garantată doar celor care au o presă...
6 Concluzie şi prognostic quo ad vitam Discernământul însă nu poate fi anihilat, deoarece el are obiceiul să reînvie, hrănit, cum este, de smerenie. Iar dreptul, domnilor cenzori, este nu ceva ce se acordă, ci tot ceea ce nimeni nu poate lua ! Dumnezeu însuşi se abţine!
„Am apărat interesele ţării în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă”.
Cine a făcut chiar numai o zi carceră, iar nu treisprezece ani, are o idee despre arta litotei la neamul românesc.
Eu vorbesc desigur despre neamul nostru, aşa cum este el, despre neamul românesc în veşnicie, acelaşi despre care nu se poate contesta pe de altă parte - cea bine văzută de Luca Ion Caragiale - că... „văz enorm şi simţ monstruos”.
De ce în veşnicie? De ce neamul românesc, un neam de navigatori ai uscatului, este, cum spune părintele Stăniloae, o realitate supra-istorică?
Păi încercaţi dvs. să faceţi altul, cu altă istorie, dacă ziceţi că nu-i transcendent el, cu istoria lui! Orice calcul arată că realitatea istorică a continuităţii sau a dăinuirii sale este nu numai improbabilă, dar imposibilă. Nu numai arhanghelul Mihail, sau Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, dar Cineva trebuie să-l apere, ca să fie aşa cum e.
Pe la noi se trece dinspre Asia spre Europa. Toţi au trecut pe la noi. Ori numai noi am rămas. Sunt exact aceleaşi motive simbolice perfecte de la ceramica pre-Cucuteni la cojoacele noastre, sau aceleaşi semne răvăşeşti, de la Glozel la Kosovska la plutaşii de la începutul secolului trecut.
Cine a iubit măcar o dată neamul românesc nu uită, nu poate renega, nu se poate schimba. Apoi nu se poate dezlipi de la orice spune Petre Ţuţea.
Un geniu, zice Miguel de Unamuno, este un neam individualizat... Petreceţi chiar numai cinci minute cu marele filosof ortodox Petre Ţuţea :
Citind un text din 1935 scris de marele nostru filosof, nu-mi vine a crede cât de greu ne scoatem noi, ceilalţi, solzii de pe ochi! Dar pe de altă parte sunt sigur că neamul meu nu va face niciodată jocul pe care altele îl fac, pentru că el este frământat altfel. Ori aluatul dospeşte numai după cum a fost frământat... Iar filosoful român, unul dintre cei mai mari ai lumii, se desprinde, ca Socrate, de cetate, tocmai pentru că este singurul care o mai apără... Textul este profetic.
Manifestul Revoluţiei Naţionale
de Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă (tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935) - Prefaţă
Rostul nostru
Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român.
Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice : să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare eftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând dela particulari numai diferenţa de preţ, iar dela stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct - prin personal superior străin şi slugi indigene - imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare : sa incaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de-un prim ajutor ca s'o ia din loc (instalări, (inventar, aparat) - odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare - cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).
Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Troian, despre a căruia copilărie prodigioasă - o mie de ani - nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.
Utilizând cu măestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român - lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran - şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceia prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?
Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma dela Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: "De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest - cam o căruţă ţărănească - vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: "Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că... mi-am făcut suma".
Într'un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite - prin decalaj, concesii, dobânzi - peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţârii şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e sfatul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea - statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca'n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi - în plus? Pentru cine ? Pentru ce ? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu. Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei romaneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi i unde le trebue lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei - ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. Deaceia se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. Deaceia ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. Deaceia suntem ţara lui "a-da, bine-bine, lasă-lasă".
Una dintre ursitoare - naţionalismul român - a fost înşelată: în loc de sfat propriu s'a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebue dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebue să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.
Fragments, first published in the National Interest as " America, Supplicant to Iran? "
(Hossein Askari is an Iranian Professor of International Business and International Affairs at the George Washington University.)
Am dat peste un articol demn de investigat. Cele mai clare puncte sunt acestea :
The United States has deployed its forces over 6,000 miles to surround and threaten Iran from Iraq, Afghanistan, Kuwait, Qatar, Bahrain, some former Soviet republics from the north and from an ever-increasing armada in the Persian Gulf.
It is waging a colonial-style war on Iran’s border in Iraq.
The United States tolerates a nuclear-armed Pakistan, embraces a nuclear-armed India and does not mention that Israel is nuclear-armed; but it bullies Iran to forego what its leadership claims to be peaceful enrichment, and Washington will not even talk with Tehran unless it first suspends that enrichment. Meanwhile, Washington continues to back pliant and “moderate” Arab dictators.
Iran sees a United States that has not adhered to the rule of law, reserves the right to overthrow regimes, does not follow the Geneva Convention, has been belligerent toward Iran and now surrounds the country on all sides—can anyone blame ordinary Iranians for feeling insecure?
Further, over a span of fifty years the United States has overthrown one of Iran’s constitutionally elected governments; gave enthusiastic support to the oppressive, Shah-led government in Iran; and backed a madman that killed over 500,000 Iranians.
So how should Iran now perceive its interests? Should it be friendly and complacent or should it take precautions, in case the United States should seek a sequel to Iraq in Iran?
A war with Iran will further solidify the rule of the mullahs in Tehran and stoke further animosity towards the United States and towards America’s so-called Arab “moderate regimes” in the Muslim world. If Mr. Bush truly wants to serve U.S. interests he could try putting hubris aside and learn statesmanship from Nelson Mandela and his efforts at reconciliation in South Africa. After years of foreign interference and regional conflicts, the West needs to adopt humility and contrition if it wishes to bridge the chasms it has created in the region. At a minimum, the United States needs to understand Iran, in order to determine how to pursue dialogue and avoid a war.
Should Bush decide to change direction and support pluralism and regional peace, then he has nothing to worry about. Announce the new goal. Show remorse for past actions. Change directions. Iran will stand down. And Mr. Bush is right about one thing: an immediate withdrawal of U.S. forces would result in more death and hardship in Iraq. But so will the continued U.S. presence, in its current posture.
Când eram pionier, mă jucam cu vechi cutii de medicamente. Scria pe toate un îndemn sonor, invariabil, ce mi se părea a fi incongruent - „ A se păstra la loc uscat, întunecos şi rece... ”.
A venit vremea, cred, de pus astfel şi pe acei energumeni care împing omenirea la război, ignorând chemarea la intensitatea limpede, şi moderată, din extrasele de mai sus. Dumnezeu să ne ierte, că noi i-am făcut aşa, cu fariseismul sau neştiinţa noastră, şi să mă păstreze şi pe mine la loc uscat, întunecos şi rece, dacă nu ţin porunca de a-mi iubi vrăşmaşii. Dă-mi, Doamne, să fiu viclean ca şerpii, doar dacă păstrez inimă de porumbel! Acum, la început de an, lasă-mi mie, nevrednicului, să aflu vicleniile târătoarelor, dar să fiu crud cu mine tot atât pe cât sunt de crud cu lupii ce mă opresc a fi blând cu Mielul.
Acest geniu, frumos ca un înger, şi talentat ca nimeni altul, se pare, nu credea în Domnul de fel. Aceasta nu l-a împiedicat să răspundă pentru noi la judecata de apoi a neamurilor.
Bădiţă Eminescu, dragul nostru, mergi pentru veşnicie înaintea noastră! Domnul să te aibă în paza Lui, că mult de tot ne faci bine.
Dumnezeu nu face deosebirile cum am crede noi, din criteriile noastre. Domnul vine printre noi, astfel ca noi să putem veni spre el. El face sacrificiul, ca noi să-L primim cu inima largă. Dintre cei necredincioşi, dacă astfel vrea Domnul, cei mai mulţi se vor mântui înaintea mea.
Dar, de fapt, cine sunt eu să judec ? Tâlharul era joi un tâlhar, atâta tot, iar Iuda un apostol. Vineri tâlharul era întâiul dintre noi plecat cu Domnul, iar Iuda un spânzurat. Tot astfel, Poetul, în loc să fie gonit din cetate, este mereu în fruntea ei.
