Ziotrolling-ul

Din binefacerile unui sistem constituţional :-)

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

"Like an actor wearing a mask, I come forward, masked, on the stage of the world. […] It will be for the masked philosopher to unmask the sciences and to make their continuity and their unity appear with their beauty”
(The Dream of Descartes, 41, 92 n.25).

Avantajul legislaţiei aplicate adevărului istoric este imediat - desfiinţarea prin decret, ca odinioară prin soviete, a legitimării sociale a actului de căutare a adevărului. Universul discursului este dat de manufactura mondialistă, care arată legic cum se face indignarea selectivă. Altfel spus : Tonul la cântec - plutonul doi tace, noi cei de la CI vorbim.

Totuşi, vigilenţa propagandadei imperiului construit de guvernul mondial nu e niciodată superfluă. De aceea a apărut - acum 20 de ani s-ar fi zis "în mod legic" - un nou fenomen internautic, apoi mediatic în general : Ziotrolling-ul.

Acesta n-are legătură cu semiţii sau cu inamicii lor, cât are de-a face cu noua ordine mondială - aceea care combate neamurile, le pune la luptă între ele, apoi amestecă totul ca să dizolve răspunderile. Ziotrolling-ul uzează de acuza antisemită pentru a teroriza intelectual, pentru a opri cercetarea adevărului istoric, într-un cuvânt pentru a instaura ordinea grupului de interese pe care îl numim, cu un cuvânt concret, guvernul mondial.


Nici chiar Jimmy Carter, fostul preşedinte american, nu scapă din colimatorul guvernului mondial, darămite oricine altcineva !:) Pentru că a deranjat politica sionistă, pentru că vrea pace pentru poporul israelian, pentru că a scris o carte foarte populară numită Pace, nu apartheid, Jimmy Carter este acuzat că ar fi, ei bine..., antisemit :). În direct! De câtre acel Ziotrol din off. Chiar cucoana care "modera" interviul acesta are un lapsus când aude, ca un proband pavlovian, cuvântul cheie anti-semit: "This name calling is fine... er... is enough !" :) . Aici Jim Carter respinge cu smerenie, umor ghiduş, apoi cu entuziasm promovarea sa ca antisemit... Dar să amintesc şi contextul larg al acestui caz : Descinderea din patriarhul Sem este aceeaşi pentru maltezi, berberi, palestinieni sau evrei autentici (sefarzii). Dar khazarii - spânii cum ar fi spus Creangă, sau cei cu părul roşu, un neam asiatic, turcic, cu hanii, apoi caganii lor (Cohen, Kahane) abia târziu iudaizat, din care provin peste 90% din cei care se pretind azi evrei dar nu sunt - au acaparat termenul pentru a nota cu el pe inamicii lor, inclusiv pe evreii veritabili. Cum spunea un hâtru bun de glume, antisemitismul era cuvântul cu care se desemnau inamicii semiţilor iar acum este cuvântul cu care pretendenţii la numele de semiţi denumesc pe inamicii lor, inclusiv semiţi...

Blogoreicii nu pot să ignore această nouă "maladie a spiritului contemporan", nu din motive gnoseologice, ci pur practice... Nu oricine are tribuna lui Jim Carter, nici vârsta sau statutul, sau chiar norocul de a fi liber a spune tot adevărul. Este o atmosferă veninoasă în lume. A devenit din nou periculos a te exprima liber. Dar aceasta nu este o victorie a terorismului intelectual, ci o cădere a celor care tind să atribuie valori cantitative acelor lucruri care nu aparţin decât Domnului, cum ar fi vieţile noastre.


Predoslovie
Ziotroll-ul sau Ziotroller-ul este un "vizitator" cu agendă sionistă, anticreştină şi antinaţională, care face parte din reţeaua globală a unui grup de interese numit guvern mondial. Cele mai multe organizaţii de "secoritate" au pe statele de plată Ziotrolls. Ei sunt identificaţi de internauţii chevronnés, repertoriaţi, şi poftiţi afară din forumuri ca agents provocateurs. Dar cum ei sunt plătiţi la kilogram, şi nu în detaliu, la bucată, fenomenul Zio-troller-ilor se va accelera în viitorul imediat, câtă vreme organizaţii "caritative" ca Wikipedia sau legislaţiile "naţionale" îi vor proteja. Suntem, să nu uităm, în plină rinoceriadă. Larvatus prodeo :)


1 Fenomenologie
Procuparea principală a Ziotrollului este aceea de a provoca scandal. Folosind legislaţia favorabilă provocărilor, calommniilor sau minciunilor nepedepsite în diverse jurisdicţii, Ziotrollul insultă naţiunile, mânjeşte valorile, caricaturizează, degradează, mimează prostia (uneori cu mult talent), împroaşcă bine cu noroi, dezinformează, notează reacţiile şi raportează superiorilor nume, date şi lideri potenţiali ai mişcării antimondialiste. Listele create de Ziotrolls nu sunt uitate niciodată. De curând "stilul" cultural al organului de propagandă al guvernului mondial numit Wikipedia s-a îmbogăţit cu etichete şi autodenunţuri :)


2 Veghea de ţară de la hotară
În acest context, utilizatori ai Wikipediei ca irismeister sunt, de exemplu, pe listele celor ce trebuie supra-vegheaţi. Nu trebuie glumit cu aceste liste. Nu este exclus ca într-una din zilele ce urmează irismeister să fie accidentat întâmplător de o maşină, de un grup aparent "neutru" de huligani, sau pur şi simplu "marcat pentru deletare" cum se zice în bogata limbarniţă a noilor terorişti intelectuali, ei înşişi nu tocmai intelectuali... Degradarea orwelliană a discursului public nu are limite inferioare. De aceea, dacă aveţi ceva de spus şi nu îndrăzniţi, este util să comunicaţi discret, sau indirect, dar nu public, pentru că irismeister va lua pe spinarea sa ceea ce este de spus, el find deja pe aceste liste.

Este semnificativ să se compare date obiective cu viziuni subiective asupra datelor, pentru a vedea datele prin unghiuri diferite şi a putea pune la cântar opiniile. De aceea am ales de pe You Tube două documentare :

Primul a fost cenzurat la inventarul vizionărilor (chipurile 75,438 dar contorul e dat înapoi periodic). Mai mult, acesta a fost cenzurat complet la Comments: 0.



Al doilea a fost favorizat la inventarul vizionărilor (chipurile 288,867 dar contorul e dat înainte automat prin vizionări care durează 0 secunde). Mai mult, comentariile, chipurile 1818, sunt ca la BBC, unde cenzura face să treacă in for doar ''a balanced proportion of all views received''. Ciudat, dar un panel de cercetători a trimis în mod coordonat un număr prestabilit de opinii pentru testarea cenzurii, aflând cum balanced proportion era tocmai contrariul echilibrului. De ce ne mirăm ? Doar BBC-ul este cel care a uitat cum a făcut un reportaj "în direct" pe 11 septembrie 2001, scăpând scoop-ul prăbuşirii imobilului 11 cu 17 minute înainte de eveniment. Apoi "a pierdut înregistrarea"...



3 Măsuri şi Contramăsuri
Cel mai mare inamic al ziotrollului este Adevărul. Nu trebuie uitat că pentru Adevăr se poate muri, iar moartea în luptă este doar un mic dar tradiţional. Este un dar din dar pentru ca aceia ce ne urmează să nu uite nici ei că trecutul a fost altfel decât cel rescris de guvernul mondial. Trecând de la tragic la comic, poate nu este lipsit de interes să se practice în "versiunea" "română" a Wikipediei un sistem de control al Ziotroll-ului, fenomen pentru care alte Wikipedii mai bine pricepute de utilizatori sau editorii ei au organizat grass-root countermeasures. Dar visez. C'était juste pour rire... :)


4 Concluzie
Dacă Wikipedia, un mediu favorabil Ziotrollului by design este irecuperabilă, vajnicii şi tinerii luptători pentru adevăr trebuie să abandoneze vasul, şi să se organizeze în forme alternative, mai potrivite cu apărarea în războiul larvat dar permanent contra adevărului la care se dedau păpuşarii Ziotroll-ilor.


5 O notă personală
Experienţa mea personală cu Ziotroller-ii a fost formatoare:

Mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. La un moment dat, minciuna şi calomnia nu m-au mai afectat, apoi nici nu m-au mai atins. Nu mi-a mai fost frică. Terorismul cel mai mare este, am priceput imediat, tocmai acela al celor care afectează a-l combate.

Un american a demonstrat, cu numărătoare în regulă, că în secolul douăzeci cele mai multe crime au fost comise de guvernele "alese" contra populaţiilor care l-au ales. "Ne-am ales" cum zicea Caragiale... Americanul a numit acest fenomen "democid". Nu-i dau numele pentru a nu favoriza trecerea sa pe listele negre...

Filosemitismul este folosit de guvernul mondial pentru infiltrarea tuturor neamurilor cu inamicii neamurilor. N-am priceput niciodată cum poate fi cineva împotriva unui neam întreg, lăsat de Domnul în lume. Cu atât mai mult nu pricep cum poate fi cineva atât de persistent contra tuturor neamurilor. Nu pot fi, prin felul cum m-a făcut Domnul, împotriva cuiva, oricare ar mai fi acela. Sunt doar împotriva păcatelor mele. De aceea, decât fals filo-antisemit mai bine veritabil anti-filosemit !

Dane, Dane, anti-filosemitule! :) M-am autodemascat! :) Nu mai mi-e teamă ! Sunt liber ! Imaginaţi oare dumneavoastră toate concluziile ? Ei bine, este absolut îngrozitor ca teroarea să nu mai terorizeze... Acesta este mesajul meu către orice Ziotroll, în limbajul ceistic pe care l-am deprins fiind încarcerat în armata comunistă : Indicativul Cărarea :)

Ziotroll-ul e gol ! I-am văzut posteriorul ! Este mare şi gras, spân şi roşu, dar foarte moale. L-am văzut cu ochii mei ! El este tare doar prin obscuritate. Fondul de comerţ al fricii, industriei de război şi statului mondialo-fascist, se dezumflă dintr-o dată la toucher ca un balon înţepat plin de gaze care nu sunt de loc de luptă.

Imaginaţi oare dvs, iubite cititor, patetismul unei terori care provoacă haz? Ce poate fi mai tragicomic decât o glumă proastă care ne terorizează doar simţul umorului? Desigur, doar scobitoarea lui Jarry, ultima sa dorinţă...

Cenzura post-postmodernă

O boală stranie, intranscendentă şi de loc imanentă

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Cenzura este suprimarea punctelor de vedere adverse, contrazicerea principiului Audiatur et altera pars, boala oricărui sistem de referinţe bazate pe buric, într-un cuvănt necinstea intelectuală însăşi.


1 Incidenţă şi Prevalenţă
Cenzura este activitatea principală a acestei "enciclopedii" ciclopice pe care internauţii neo-Internaţionalei comuniste o numesc - cu un etimon de renume hawaiian - "Wikipedia". Într-adevăr, Wikipedia, sub pretextul "neutralizării" punctelor de vedere - poziţie imposibil de susţinut din punct de vedere epistemologic (Dumnezeu însuşi având doar un punct de vedere, pe acela al Creatorului) - impune "stilul" grupului de interese mondialist, anti-naţionalist, şi anticreştin, care a preluat conducerea "civilizaţiei" occidentale spre zările de loc glorioase ale apusului ei.


2 Parametri funcţionali şi fiziopatologie
Un studiu cantitativ al articolelor "versiunii" "româneşti" - oricât ar fi de dorit să nu se folosească aici ghilimelele - demonstrează cât de părtinitor, de răuvoitor, şi de intens se rescrie istoria pe după perdelele de fum greu, înnecăcios, ale propagandei guvernului mondial. Această ad-hocraţie, post-postmodernă şi post-piratocratică, este activă în mod criptic, dar şi permanent manifestată prin agitaţia întreţinută de pululaţia diverselor organizaţii pseudonaţionale în solda ei, cum ar fi burghezia compreadoră, mişcarea inter-religioasă, organizaţiile non-guvernamentale, sau diversele coloane "a 5-a" încă prea slab cameleonizate.


3 Contagiozitate şi Morbiditate
Desigur, abilitatea, experienţa, penetranţa - într-un cuvând morbiditatea, sau patogenicitatea - cenzurii nu sunt de loc neglijabile. Aceasta face din lupta contra dezinformării o luptă continuă, cum trebuie să fie orice veghe. De exemplu, chiar acest articol va fi cenzurat din Wikipedia sub diverse motive. De asemenea, studiul cantitativ de la baza lui (studiu pe care autorul acestui "ciot" l-a făcut chiar acolo, editând articole) nu va fi "permis". Astfel, în ciuda datelor sale incontestabile, articolul despre cenzură nu va supravieţui în enciclopedia "în care oricine poate contribui" (dar în care se fură "de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi"). Deoarece orice mecanism de cenzură trebuie să asigure propria "gresare" - în cazul dat, "politica de nepublicare a cercetărilor originale" - cenzura se autoperpetuează, asemea unui virus latent, chiar în organismele aşa zis independente.


4 Diagnostic pozitiv
În aşa-zisă "lume liberă" în care se gargarizau de zor "intelectualii" din solda serviciilor secrete (a căror liste nu încetează să crească) şi în plin experiment comunist, de tragică memorie recentă, George Orwell însuşi a fost cenzurat, chiar în patria sa de faimă adânc piratocratică. Autorul Fermei Animalelor scrisese :

Măcar de-am renunţa, cel puţin la prostia pe care o menţinem, cum că am fi apărat cumva libertatea împotriva fascismului ! Căci dacă libertatea mai înseamnă ceva, atunci ea înseamnă dreptul de a spune masselor ceea ce ele nu vor să audă...

Orwell şi-a văzut, poate e uşor să ne imaginăm cu câtă tristeţe, propria sa Prefaţă amputată de paragraful de mai sus. Abia douăzeci şi şapte de ani mai apoi, în 15 septembrie 1972, The Times Literary Supplement a primit aprobarea de a include acest fragment. Wikipedia germina deja în minţile celor care concep cenzura post-postmodernă, aceea bazată exclusiv pe dezgust, poluare şi inundaţii triviale când nu sunt direct poluţii.


5 Tratament
Tratamentul, ca în orice boală contagioasă, vizează în primul rând prevenţiunea. Ironia din perfidia subjacentă cenzurii este că ridicolul ei nu ucide decât discernământul. Astfel, "hrăniţi" doar cu înlocuitori, dezgustaţi, trivializaţi, şi neutralizaţi, chiar şi agenţii cei mai activi în mod natural, tinerii, în perioada crudă în care au deplinătatea resurselor sufleteşti, sunt atacaţi fără milă, şi decondiţionaţi, apoi demoralizaţi, până ce devin "constructori conştienţi ai viitorului comunist" ce le atârnă în faţă. Altă aceeaşi Mărie sub altă pălărie! De altfel, Benjamin Franklin, într-un act de luciditate de loc masonică, a scris despre libertatea presei că este garantată doar celor care au o presă...


6 Concluzie şi prognostic quo ad vitam
Discernământul însă nu poate fi anihilat, deoarece el are obiceiul să reînvie, hrănit, cum este, de smerenie. Iar dreptul, domnilor cenzori, este nu ceva ce se acordă, ci tot ceea ce nimeni nu poate lua ! Dumnezeu însuşi se abţine!

Marele Filosof Român Ortodox Petre Ţuţea

Duhul este viu în acest bătrân minunat!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Se numea singur „Petre Ţuţea, românul”. Zicea:

„Am apărat interesele ţării în mod eroic, nu diplomatic.
Prin iubire şi suferinţă”.

Cine a făcut chiar numai o zi carceră, iar nu treisprezece ani, are o idee despre arta litotei la neamul românesc.

Eu vorbesc desigur despre neamul nostru, aşa cum este el, despre neamul românesc în veşnicie, acelaşi despre care nu se poate contesta pe de altă parte - cea bine văzută de Luca Ion Caragiale - că... „văz enorm şi simţ monstruos”.

De ce în veşnicie? De ce neamul românesc, un neam de navigatori ai uscatului, este, cum spune părintele Stăniloae, o realitate supra-istorică?

Păi încercaţi dvs. să faceţi altul, cu altă istorie, dacă ziceţi că nu-i transcendent el, cu istoria lui! Orice calcul arată că realitatea istorică a continuităţii sau a dăinuirii sale este nu numai improbabilă, dar imposibilă. Nu numai arhanghelul Mihail, sau Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, dar Cineva trebuie să-l apere, ca să fie aşa cum e.

Pe la noi se trece dinspre Asia spre Europa. Toţi au trecut pe la noi. Ori numai noi am rămas. Sunt exact aceleaşi motive simbolice perfecte de la ceramica pre-Cucuteni la cojoacele noastre, sau aceleaşi semne răvăşeşti, de la Glozel la Kosovska la plutaşii de la începutul secolului trecut.

Cine a iubit măcar o dată neamul românesc nu uită, nu poate renega, nu se poate schimba. Apoi nu se poate dezlipi de la orice spune Petre Ţuţea.

Un geniu, zice Miguel de Unamuno, este un neam individualizat... Petreceţi chiar numai cinci minute cu marele filosof ortodox Petre Ţuţea :


© Ortodox-TV

Citind un text din 1935 scris de marele nostru filosof, nu-mi vine a crede cât de greu ne scoatem noi, ceilalţi, solzii de pe ochi! Dar pe de altă parte sunt sigur că neamul meu nu va face niciodată jocul pe care altele îl fac, pentru că el este frământat altfel. Ori aluatul dospeşte numai după cum a fost frământat... Iar filosoful român, unul dintre cei mai mari ai lumii, se desprinde, ca Socrate, de cetate, tocmai pentru că este singurul care o mai apără... Textul este profetic.

Manifestul Revoluţiei Naţionale

de Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă (tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935) - Prefaţă


Rostul nostru


Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român.

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice : să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare eftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând dela particulari numai diferenţa de preţ, iar dela stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct - prin personal superior străin şi slugi indigene - imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare : sa incaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de-un prim ajutor ca s'o ia din loc (instalări, (inventar, aparat) - odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare - cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Troian, despre a căruia copilărie prodigioasă - o mie de ani - nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român - lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran - şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceia prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma dela Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: "De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest - cam o căruţă ţărănească - vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: "Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că... mi-am făcut suma".

Într'un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite - prin decalaj, concesii, dobânzi - peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţârii şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e sfatul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea - statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca'n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi - în plus? Pentru cine ? Pentru ce ? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu. Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei romaneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi i unde le trebue lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei - ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. Deaceia se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. Deaceia ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. Deaceia suntem ţara lui "a-da, bine-bine, lasă-lasă".

Una dintre ursitoare - naţionalismul român - a fost înşelată: în loc de sfat propriu s'a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebue dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebue să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

Amin!

A se păstra la loc uscat, întunecos şi rece...

Un articol limpede, moderat şi intens

by Hossein Askari
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Fragments, first published in the National Interest as
" America, Supplicant to Iran? "

(Hossein Askari is an Iranian Professor of International Business and International Affairs at the George Washington University.)

Am dat peste un articol demn de investigat. Cele mai clare puncte sunt acestea :

The United States has deployed its forces over 6,000 miles to surround and threaten Iran from Iraq, Afghanistan, Kuwait, Qatar, Bahrain, some former Soviet republics from the north and from an ever-increasing armada in the Persian Gulf.

It is waging a colonial-style war on Iran’s border in Iraq.

The United States tolerates a nuclear-armed Pakistan, embraces a nuclear-armed India and does not mention that Israel is nuclear-armed; but it bullies Iran to forego what its leadership claims to be peaceful enrichment, and Washington will not even talk with Tehran unless it first suspends that enrichment. Meanwhile, Washington continues to back pliant and “moderate” Arab dictators.

Iran sees a United States that has not adhered to the rule of law, reserves the right to overthrow regimes, does not follow the Geneva Convention, has been belligerent toward Iran and now surrounds the country on all sides—can anyone blame ordinary Iranians for feeling insecure?

Further, over a span of fifty years the United States has overthrown one of Iran’s constitutionally elected governments; gave enthusiastic support to the oppressive, Shah-led government in Iran; and backed a madman that killed over 500,000 Iranians.

So how should Iran now perceive its interests? Should it be friendly and complacent or should it take precautions, in case the United States should seek a sequel to Iraq in Iran?

A war with Iran will further solidify the rule of the mullahs in Tehran and stoke further animosity towards the United States and towards America’s so-called Arab “moderate regimes” in the Muslim world. If Mr. Bush truly wants to serve U.S. interests he could try putting hubris aside and learn statesmanship from Nelson Mandela and his efforts at reconciliation in South Africa. After years of foreign interference and regional conflicts, the West needs to adopt humility and contrition if it wishes to bridge the chasms it has created in the region. At a minimum, the United States needs to understand Iran, in order to determine how to pursue dialogue and avoid a war.

Should Bush decide to change direction and support pluralism and regional peace, then he has nothing to worry about. Announce the new goal. Show remorse for past actions. Change directions. Iran will stand down. And Mr. Bush is right about one thing: an immediate withdrawal of U.S. forces would result in more death and hardship in Iraq. But so will the continued U.S. presence, in its current posture.

Când eram pionier, mă jucam cu vechi cutii de medicamente. Scria pe toate un îndemn sonor, invariabil, ce mi se părea a fi incongruent -
„ A se păstra la loc uscat, întunecos şi rece... ”.

A venit vremea, cred, de pus astfel şi pe acei energumeni care împing omenirea la război, ignorând chemarea la intensitatea limpede, şi moderată, din extrasele de mai sus. Dumnezeu să ne ierte, că noi i-am făcut aşa, cu fariseismul sau neştiinţa noastră, şi să mă păstreze şi pe mine la loc uscat, întunecos şi rece, dacă nu ţin porunca de a-mi iubi vrăşmaşii. Dă-mi, Doamne, să fiu viclean ca şerpii, doar dacă păstrez inimă de porumbel! Acum, la început de an, lasă-mi mie, nevrednicului, să aflu vicleniile târătoarelor, dar să fiu crud cu mine tot atât pe cât sunt de crud cu lupii ce mă opresc a fi blând cu Mielul.

Eminescu pentru Veşnicie

Poetul Neamului Românesc

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !


Acest geniu, frumos ca un înger, şi talentat ca nimeni altul, se pare, nu credea în Domnul de fel. Aceasta nu l-a împiedicat să răspundă pentru noi la judecata de apoi a neamurilor.


Bădiţă Eminescu, dragul nostru, mergi pentru veşnicie înaintea noastră! Domnul să te aibă în paza Lui, că mult de tot ne faci bine.

Dumnezeu nu face deosebirile cum am crede noi, din criteriile noastre. Domnul vine printre noi, astfel ca noi să putem veni spre el. El face sacrificiul, ca noi să-L primim cu inima largă. Dintre cei necredincioşi, dacă astfel vrea Domnul, cei mai mulţi se vor mântui înaintea mea.

Dar, de fapt, cine sunt eu să judec ? Tâlharul era joi un tâlhar, atâta tot, iar Iuda un apostol. Vineri tâlharul era întâiul dintre noi plecat cu Domnul, iar Iuda un spânzurat. Tot astfel, Poetul, în loc să fie gonit din cetate, este mereu în fruntea ei.

Balaurul - Vestitorul Cel Străvechi din Colinde

Tribul lui Dan avea un şarpe cu pene ca steag...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Bun! Tribul lui Dan, cel mai de sus, sau primul venind în Ţara Sfântă dinspre Liban, avea un stindard „elenistic”. Atribut solar apoi unul de vestitor. E bine de cunoscut la început de an. Dar la fel mai aveau şi alţii...

Iată la cine mă gândesc : Cine a parcurs un pic blogoreea mea, a ghicit! Am adâncit mai departe studiul lui Abaris Hiperboreanul, dezvoltându-i contextul. Dar mai ales am început a pricepe câte ceva din colateralele istoriei acestui preot dac al soarelui. Un om al locului. Este deci vorba de cineva mai simplu, la suflet curat, cu ochi limpede - „Aplu”. Dar un om puternic, discret, vestit, care face peste tot mult bine, de parc-ar fi responsabil de întreaga Creaţie. Abaris pare a avea ardoarea monoteismului pur, pentru care sfântul Vasile cel Mare îl cita, Iamblich sau Porfirie îl admirau, iar printre greci multe laude avea ( Nota 177 ). Cine este prin urmare acest precursor care purifica prin ape ? Povestea e mare, deci, cum suntem la început de an, ţineţi-vă tare :

Herodot susţinea ( Istorii, 1,173, e drept, într-un ἅπαξ λεγόμενον) că lyci-enii sunt soly-moi. Sunt aceiaşi soly-moi pe care Tacit ( Istorii, 5.2, cf. Iosif Flaviu, Contra Apionem 1.172, Homer, Iliada, 6.179-186, Odiseea, 5.283, Pindar, Ode olimpice 13.86-90) îi recunoaşte drept fondatori ai Hyero-soly-mului, sfânta cetate a soarelui. Aceşti licieni, „popor al mării” - cunoscut de egipteni drept arcaşii lukka, fii ai lui Ares (citit pe dos Sera ) au un coif caracteristic cu pene (săgeţi luminoase circumcapilare) faimos şi printre alţi „troieni penaţi” cum sunt proto-ionienii şi carienii.

Fig. 1 : Ideile mereu proaspete ale lui Nicolae Densuşianu, geniu fără pereche prin intuiţiile trecutului real al neamului nostru. © Editura Carol Göbl, Minerva sau moştenitoarele lor.

Acesta este, in nuce, faimosul coif roman cu „peria” lui cu tot. El aminteşte de un cult vechi, necunoscut, trece în glifele de pe discul din Phaistos, face din proto-romanii dardani un popor al mării şi pune într-o lumină tare fastă cercetările istorice, nepropagandistice, critice, ale începuturilor omenirii adânc ori drept credincioase, care ne preocupă atâta.

Fig. 2 : Coif penat prototipic, caracteristic protoionian.

Sunt oare aceste podoabe capilare amintiri sau numai reprezentări ale faimoşilor bălauri ai începuturilor sau ai apelor primordiale, băl-aurii, cei peste tot vestitori ? Până la Leviatan, să ne oprim un pic la acest paradoxal de necunoscut trecut roman. Iată, chiar în vremea târzie a împăratului Constantin, ce steaguri umpleau Roma la triumfurile sale :

(...) eumque post antegressos multiplices alios purpureis subtegminibus texti circumdedere dracones hastarum aureis gemmatisque summitatibus inligati, hiatu vasto perflabiles et ideo velut ira perciti sibilantes caudarumque volumina relinquentes in ventum. (Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum LIBER XVI Cap. X. 7)

Fig. 3 : Musei Capitolini, Roma. Photo : Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Astfel agitau deci stindardele romanii. Cum să nu includem oare aici misteriosul steag dacic, deja tricolor, cu cap roşu de „lup”, trup galben ca spicul, şi coada albastră ca un amurg pe munte, pe care, de mici copii, en clichée l-am pritocit atâta, spălăcit, că am uitat cât sunt de tainice vibraţiile sale ? Spun acestea deoarece este vorba mai ales de un cap prototipic luminos, cu păr de aur moale, ca în imaginile geniale ale lui Eminescu. Sau chiar ca şarpele strălucitor cu plete dalbe, faimosul Glykon ? Sau, oare, chiar în Glykon...

Fig. 4 : Nu este limpede cât de vechi e de fapt cultul alexandrin al lui Glykon. Dar e vestit, peste tot, mai ales la noi, un şărpe bălaur, vestitor pus de pază apelor curate. Iar Sfânta Cruce în apă, la Bobotează, alungă pe acest paznic, ca pe tot ce nu e limpede ori curat din Adevăr, pentru care nu există timp, ci numai veşnicie. © Muzeul de Arheologie din Constanţa.

Astfel, primenim totul prin apă, care era în paza bălaurului, care e simbolul vestitor al primenirii. Iar vestitorul este gonit chiar de primenire... La noi se zice că bălaurii ce umplu câmpurile, fiind izgoniţi din ape, sunt mâncaţi de lupi... Avem culorile. Avem luminile zilei celei noi din an, când soarele începe iar drumul spre înaltul cerului din miezul verii, până la drăgaicele sânziene. Avem mai apoi un fir mic, alb rozuliu, delicat, hermetic ca un mic bălaur avortat, un fir spre ape curate, cutremurător spălate. Sau chiar pe şarpele strălucitor cu plete dalbe, faimosul Glykon ? Sau, oare, chiar taina în Glykon?


(An)–G (e) –lyk–on ( ? )

De unde este acest An- ? Aici, pentru An-, nu citez pe Vennemann, ci urmez pe meticulosul Jacob Bryant (A New System, in six volumes, 3rd ed. London, 1807) :

Ain, An, En, for so it is at times expressed, signifies a fountain, and was prefixed to the names of many places which were situated near fountains, and were denominated from them. In Cana-an, near the fords of Jor-dan, were some celebrated waters; which, from their name, appear to have been, of old, sacred to the Sun.

The name of the place was [196] Æn-on, or the fountain of the Sun; the same to which people resorted to be baptized by John: not from an opinion that there was any sanctity in the waters; for that notion had been for ages obliterated; and the name was given by the Canaanite: but [197] John baptized in Ænon, near to Salem, because there was much water there: and they came, and were baptized.

Many places were styled An-ait, An-abor, An-abouria, An-athon, An-opus, An-orus. Some of these were so called from their situation; others from the worship there established. The Egyptians had many subordinate Deities, which they esteemed so many emanations, αποῤῥοιαι from their chief God; as we learn from Iamblichus, Psellus, and Porphyry.

These derivatives they called [198] fountains, and supposed them to be derived from the Sun; whom they looked upon as the source of all things. Hence they formed Ath-El and Ath-Ain, the [199] Athela and Athena of the Greeks. These were two titles appropriated to the same personage, Divine Wisdom; who was supposed to spring from the head of her father.

Wherever the Amonian religion was propagated, names of this sort will occur; being originally given from the mode of worship established [200]. Hence so many places styled An-thedon, An-themus, Ain-shemesh, and the like. The nymph Œn-one was, in reality, a fountain, Ain-On, in Phrygia; and sacred to the same Deity: and, agreeably to this, she is said to have been the daughter of the river [201] Cebrenus.

Ân-gerul este coborât din apele cerului. Îngerul este deci un trimis, un vestitor. Sunt vestitori mitici pentru toate neamurile. Chinezii de pildă au vestitor pe dragonul "celest". Hic sunt dracones ! Pentru lumea de sub ceruri, oare, să fie vestitorul din colinde doar oglindirea, ca o mască de la Târpeşti, ca un hâtru din Vadul Izei, coborând în timp, a singurei Vestiri adevărate?

Fig. 5 : © 2007, necunoscut. Întâmpinarea Noului An, vestit din talăngi, zurgălăi, bice, corn ori buhai, ori doar foarte sugestiv prin dispunerea hâtră a "merelor" roşii de şăguit. Lerui-ler, da, Ler Împărat, Larii, Penaţii, Akka sua (acasă), florile de măr, măruţul mărgăritar, Vâscul Creationem, Undrea, pluguşorul, Steaua, Capra, Aho, Aho, Ianu, Ianua coelo, Ion Sânt Ion, Boboteaza, câte şi mai câte se mai aud încă şi la noi, când Soarele a stat, apoi a început iar a se ridica peste vârf de crengi aurite, în culmea bradului...

Dar să mă întorc la capetele roşii ca un măr ale lui Aplu (Abol, Apollo) Pythicul : Iulius Firmicus, acelaşi care coroborează toposul grecesc al tracilor tatuaţi „roşii ca soarele”, susţine chiar mai mult. Anume că :

din Tracia până în Tyr, trecând prin Creta...
...aceşti Dani, „fenicieni” au fost stăpânii.

Ei erau într-adevăr stăpânii absoluţi ai mărilor în timpul războiului Troiei.
Ei sigur nu sunt semiţi ci „canaaniţi” ai lui Tyras - fiul lui Iafet. Legătura dintre daci, frigieni şi lici–ieni, prin „lupi” şi Apollon Lyk–aios, e binecunoscută, fiind mai ales susţinută de Mircea Eliade. În fine, danezii consideră că Dan–ia lor primă, numită Dacia, este fondată de Dan cel dintâi, O–din, W-o-dan, rege mitic solar, care este un stăpân suprem, ca şi A-dan-ai.

Solimii, sau fiii soarelui, mergeau pe apele curate, solare, cum noi mergem pe uscat. Peste tot numeau apele „albe”, chiar sărate, sau sălcii, dar curate, într-un cuvânt purificatoare, ape „solare”, ca la Lisa, ca la Salem... Am zice ape sfinte, botezătoare. Pentru vastitatea topos-ului acesta de Bobotează se cuvine poate un drum ceva mai adânc. Ca de obicei, iată un ghid meticulos, strălucit, iată pe acel bine numit Bryant (op cit vol I) :

In short, from the Amonian terms, Al-As, came the Grecian ἁλος, ἁλας, ἁλς; as, from the same terms reversed (As-El), were formed the Latine Sal, Sol, and Salum. Wherever the Amonians found places with these natural or præternatural properties, they held them sacred, and founded their temples near them. [114] Sel-enousia, in Ionia, was upon a salt lake, sacred to Artemis. In Epirus was a city called Alesa, Elissa, and Lesa: and hard by were the Alesian plains; similar to the Elysian in Egypt: in these was produced a great quantity of fossil [115] salt.

There was an Alesia in Arcadia, and a mountain Alesium with a temple upon it. Here an antient personage, Æputus, was said to have been suffocated with salt water: in which history there is an allusion to the etymology of the name. It is true that Pausanias supposes it to have been called Alesia, from Rhea having wandered thither; [116] δια την αλην, ὡς φασι, καλουμενον την Ῥεας: but it was not αλη, but ἁλας, and ἁλος, sal; and the Deity, to whom that body was sacred, from whence the place was named. And this is certain from another tradition, which there prevailed: for it is said that in antient times there was an eruption of sea water in the temple: [117] Θαλασσης δε αναφαινεσθαι κυμα εν τῳ Ἱερῳ τουτῳ λογος εστιν αρχαιος.

Nor was this appellation confined to one particular sort of fountain, or water: but all waters, that had any uncommon property, were in like manner sacred to Elees, or Eesel. It was an antient title of Mithras and Osiris in the east, the same as [118] Sol, the Sun. From hence the priests of the Sun were called Soli and Solimi in Cilicia, Selli in Epirus, Salii at Rome, all originally priests of fire. As such they are described by Virgil:

Tum Salii ad cantus incensa altaria circum.

In like manner the Silaceni of the Babylonians were worshippers of the same Deity, and given to the rites of fire, which accompanied the worship of the Sun. The chief city of Silacena was Sile or Sele, where were eruptions of fire. Sele is the place or city of the Sun. Whenever therefore Sal, or Sel, or the same reversed, occur in the composition of any place's name, we may be pretty certain that the place is remarkable either for its rites or situation, and attended with some of the circumstances [119] above-mentioned.

Many instances may be produced of those denominated from the quality of their waters. In the river [120] Silarus of Italy every thing became petrified. The river [121] Silias in India would suffer nothing to swim. The waters of the [122] Salassi in the Alps were of great use in refining gold. The fountain at [123] Selinus in Sicily was of a bitter saline taste. Of the salt lake near [124] Selinousia in Ionia I have spoken. The fountain Siloë at Jerusalem was in some degree [125] salt. Ovid mentions Sulmo, where he was born, as noted for its [126]cool waters: for cold streams were equally sacred to the Sun as those, which were of a contrary nature.

The fine waters at Ænon, where John baptized, were called [127] Salim.

The river Ales near Colophon ran through the grove of Apollo, and was esteemed the coldest stream in Ionia. [128]Αλης ποταμος ψυχροτατος των εν Ιωνιᾳ. In the country of the Alazonians was a bitter fountain, which ran into the [129] Hypanis. These terms were sometimes combined with the name of Ham; and expressed Ham-eles, and Ham-elas; contracted to Meles and Melas.

A river of this name watered the region of Pamphylia, and was noted for a most cold and pure [130] water. The Meles near Smyrna was equally admired. [131] Σμυρναιος δε ποταμος Μελης ὑδωρ εστι καλλιστον, και σπηλαιον επι ταις πηγαις. The Melas in Cappadocia was of a contrary quality. It ran through a hot, inflammable country, and formed many fiery pools. [132] Και ταυτα δ' εστι τα ἑλη πανταχου πυριληπτα. In Pontus was Amasus, Amasia, Amasene, where the region abounded with hot waters: [133] Ὑπερκειται δε της των Αμασεων τα τε θερμα ὑδατα των Φαζημονειτων, ὑγιεινα σφοδρα.

It is wonderful, how far the Amonian religion and customs were carried in the first ages. The antient Germans, and Scandinavians, were led by the same principles; and founded their temples in situations of the same nature, as those were, which have been above described. Above all others they chose those places, where were any nitrous, or saline waters. [134] Maxime autem lucos (or lacus) sale gignendo fæcundos Cœlo propinquare, precesque mortalium nusquam propius audiri firmiter erant persuasi; pro ut exemplo Hermundurorum docet testis omni exceptione major [135] Tacitus.

Mai putem aminti As-gardul din mitologia goţilor în eterna reîntoarcere la apele axiale ale Euxinului... Bal-ta e lucie ca sărăcia, ca lacul pre-pontic cel atât de limpede lucios (lacus - lucos). Jacob Bryant are dreptate : Chiar Salem, pentru care am pune mâna în foc că e arabizat, este „doar” Melas, citit pe dos! Avraam streinul dijmuind Preotului etern al lui Dumnezeu cel prea Înalt. Pacea, de patru ori mai tare ca dreptatea, cum nu obosea să ne amintească părintele Arsenie. Era o vreme când sfântul soare era adorat peste tot cu ardoarea monoteistă a egiptenilor. Cu o caracteristică inversiune, scrisorile de pe tăbliţele de lut din Tell el Amarna scrise în limba aramaică de apus - akkadiană, afirmă că Amenhotep al IV-lea se numea, în akkadiană:

Nad ( Neb ) -Mu-Arya - „Strălucitul, solarul stăpân”

Fig. 6 : N-aith-e, pe care proto-ionienii au crezut a o descoperi pe Nil în sus este ai-theN, A-then-a pelasgica, aceea cu o crista penata de pasăre zeiască, măiastra atât de caracteristic luminoasă...

Fig. 7 : Musei Capitolini, Roma. Photo : Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Confirmând istoria culturală a acestui strălucit Nad, Dan sau poate „ban” Mu-Arya, Arya-Mu, care a făcut din „cultul monoteist” al soarelui şi din noul său nume, Akhen-a-ten, o revoluţie „culturală”...

Chiar şi primul împărat creştin, sfântul Constantin, fiul Împărătesei Elena, ambii isapostolos, au adus jertfă, până la botez, lui Sol Invictus. Jertfele erau de fapt pâgane, dar erau aduse „Sfântului soare”. Sol invictus , Soarele Dreptăţii, Soarele ce nu poate fi învins, a fost „tras” (prin priceperea sau chiar duhul primilor creştini, ori vre-un sfat tainic ai funcţionarilor imperiali după represiunile crunte ale lui Domiţian) către Sfântul Chip adorat al Mântuitorului. Sunt sigur acum, chiar Labarum-ul amintea de razele soarelui, prin dispunerea firească a Monogramei Mântuitorului Iisus Hristos. Este, desigur - pentru cei ce privesc adânc lumina - deoarece sol lucet omnibus - apropierea străvechii „lumini fecioare”, de Lumina Taborului, cea ne-creată, aceea a îndumnezeirii, aceeaşi care i-a speriat chiar pe apostolii ce L-au văzut, atunci pe munte.

Ce putem oare pricepe, ori numai reţine din toate aceste oglindiri sau numai „Speculaţiuni ?” Unde se întâlnesc apele adâncului cu soarele curat, cu trecutul mereu prezent, cu lumina, cu purificarea ?

Eu cred că toate lucrurile de căpetenie ale acestei lumi sunt legate între ele, aşa cum le-a lăsat Domnul. Sunt legate cu lumina de nedezlegat pe care o mai putem numi, după atâtea studii pelasgice, „cardinalitate”... Unirea sau legarea lor nu s-a făcut însă prin mistică ori guvern mondial, prin gnoză, Männerbünde ori prin viri eruditissimi. Legătura lor tainică este pe dinlăuntru, tot acolo pe unde stropim cu lacrimi, şi le vedem cu inima, după ce facem sfeştanie în case, - acolo unde-L primim pe Mântuitorul Iisus Hristos.

P. S. : Plec la Roma joi seara, pentru a controla acolo anumite detalii. Apoi, sperând sa vă aflu sănătoşi, cu dragoste pentru Domnul, abia aştept să mai atacăm iar, şi acest filon, nou ca o colindă, un pic mai în detaliu...

A Mai Picat o Fisă...

Cardinalitate - ideile "matematice" despre cum se leagă lumea cu lumină...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Cardinalitate - este perfectă doar la sfinţii părinţi, deoarece ei nu sunt doar în calendar. Ei se pun, armonic şi fractal, peste tot unde este Dumnezeu, adică în esenţa realităţii.

Cum vine asta în limbaj matematic ? Pentru limitele acestea matematice, care sunt garantele unei vorbiri tari, lumea este o Mulţime de mulţimi... Ori am vedea împreună imediat ce limpede s-ar tăia ele în felurite feluri, cum ar fi acesta, să-i zicem autoreferenţial : Mulţimi cardinale : numesc astfel pe cele ce se cuprind ca element. Cele ce nu se cuprind sunt “banale” – mulţimea cămilelor de pildă, care nu este o cămilă, spre deosebire de mulţimea conceptelor, care este un concept. Paradoxul lui Russell este acela din natura tuturor mulţimilor banale : oare toate mulţimile banale alcătuiesc o mulţime banală ?

Păi nu se poate şti : Dacă mulţimea tuturor mulţimilor care nu se cuprind pe ele însele ca element ar fi ea însăşi banală - una din cele ce nu se cuprind - atunci, prin această ipoteză, ar intra în definiţie, s-ar cuprinde, şi chiar prin cuprinderea asta n-ar mai fi banală. Iar dacă făcătura asta a tuturor mulţimilor care nu se cuprind pe ele ca element n-ar fi banală, ci cardinală, atunci s-ar cuprinde ca element al mulţimii, care este, cum am definit-o, mulţimea tuturor mulţimilor care nu se cuprind pe ele însele ca element, şi prin aceasta ar fi banală.

Ştiam paradoxul, dar acum pricep consecinţa lui, cea de care Russell nu vorbea : Există, riguros, doar mulţimi cardinale. Acest rezultat este înfiorător, în sensul cel mai bun : nu mai există parte sau întreg. Totul este îndumnezeire, şi refuzul nostru încăpăţânat de a-L vedea este o discontinuitate de grad, nu de natură.

Pe Domnul nu-L putem cunoaşte doar cu o parte din noi, cum ar fi logica sau matematica, deşi Goedel a demonstrat argumentul ontologic al lui Anselm. Pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu-L putem cunoaşte decât cu partea din noi cea mai firească - adâncul, şi înaltul totodată - partea Lui, partea întreagă.

Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dat Lumina Ta !

Poetul lui Hristos şi al României

Marele Virgil Gheorghiu

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Citesc primele zece titluri din cele patruzeci pe care le am din Virgil Gheorghiu, un autor admirabil. Sunt patru teme pe care le regăsesc la temelie:

1. Ferestrele cerului. Icoanele sunt descrise perfect. Pun azi pe site coperta, apoi toate cele recunoscute. Admirabil ! Voi pune aici textul (Virgil Gheorghiu, op. cit. pp. 20 sq)

2. Centrul-sus. De aceea nu poate fi găsit cu busola. Aiasta-i partida care nu-i nici la dreapta, nici la stânga, cea a adevărului.

3. Cum rezistă neamul românesc ? Ca orhideele, direct din cer. Direct, fără să mai moară. Idee de bază. Mai tare ca “ ebb and tide ” a lui Ghyka, sau mistica lui inhaerent montibus, care e doar istoric corectă.

4. Ortodoxie şi românism, apologia românească a Creştinismului ortodox, sine qua non.


Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ''De la 25ème heure à l'heure éternelle'' : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.



Virgil Gheorghiu este poet adevărat: este poetul lui Hristos şi al României.

Minţea Minos ?

Mino - ciună ?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Toţi cretanii sunt mincinoşi
Dar este Minos cretan ? That is the question... Se cere a privi un pic genealogia sa. Am studiat-o, de data aceasta chiar acolo unde a fost conceput Minos.

Primul cretan are o mamă din Fenicia pre-semitică, ţară care este lipită de Ţara Sfântă, la avanpostul răsăritean al Pelasgiei Magna panmediteraneene. Suntem în plină Europă Veche, cu tauromahia ei rituală, cu săritura peste taur la fel de rituală, şi cultul ei absolut pentru ipostazele zeiţei mamă. Mama Veche Europeană este zâna lumei minoice, în forma ei cu ochi mari asupra căreia insistă Crawford şi de la care Athena cu ochii ei cei glauci, şi bufniţele de pe tetradrahme, sunt o amintire îndepărtată mai palidă chiar decât Rheea. Şi mama lui Minos se numeşte, de altfel, chiar Europa. Am văzut-o întreagă, cu ochii mei, lângă biserica Sfântului Apostol Tit, la platanul veşnic verde din Gortyn, sub care a fost conceput Minos, fiul ei.

Pater certus est ? Căci tată pentru Minos, după mit, pare a fi doar un taur. Nici Tezeu nu era, cum veni vorba, fiul lui Egeu. Nu este în naşterea lui Minos nici vre-un tăuraş al soarelui – nici nu vedem cu aceasta vre-o altă ipostază cardinală a forţei viteline, şi vitale, una cu coarne, ca uterul, sau ca luna. Asta mi-este limpede. Atunci de ce este vorba ?

Nu ştiu. Dar ştiu că paradoxul lui Epimenide este posterior invaziei Pelasgiei ( minoice ) de către proto ionienii cei indo-europeni ( greci ). Tota mulier in utero… Pater incertus est.

Ce încearcă atunci să ne explice această ascendenţă mitică atât de pură, a lui Minos ?

Justificările etnocentrice, desigur ! Grecii vin, culeg totul din lumea minoică, pun sigiliul lor peste tot şi ne cer apoi, tuturora, să privim straturile de până acolo cu vederea tubulară a acestui sigiliu, ca pe un “ miracol grecesc ”. Ori nu putem turti straturi multe şi fertile sub ultimul, acela sigilat, fără să ascundem adevărul. Acordeonul, nici el nu cântă când este pliat, ci numai când îşi desface bine toate foalele sub mâinile unui taumaturg.

Grecii predatori, care văd pe cretani drept pradă, închipuie pe Zeus drept taur în una din metamorfozele sale vestite şi proptercopulatorii – de fapt cam siluitoare ca de obicei în ethosul acesta grec cu adevărat barbar. Ei, grecii, fac mitul aşa, ca să justifice pretenţii dinastice şi “ eroice ” asupra Cretei celei bogate în măslini care le zâmbea primitoare din zarea de la miază-zi. Zeus, evhemerizat ori ba, o fi el siluitor barbar, însă nu e de loc taur. Dovada că Zeus nu e acolo când e conceput Minos, e chiar astromorfoza postcoitală a presupusului taur. Pleiadele, cu seminţele toate, sunt şi astăzi în Taur, iar Zeus, el, a dispărut de tot. De data aceasta grecii sunt mincinoşii...

Minos este deci primul cretan. Este el şi primul tiran ? Minte ? Să vedem, dar, ce face :

Interpretarea la Mitul Minotaurului
Minos trebuie să sacrifice cu seriozitate, intens, ca să fie singur stăpânitor. Regalitatea egeeană, într-adevăr, nu era exclusivă. Minos are fraţi şi asociaţi pe Rhadamante şi pe Sarpedon. Dar Minos este paşnic. Iar lumea lui – lumea pelasgică, pre-grecească – era într-adevăr de-a dreptul pacifică. Nu se făcea, pare-se – măcar până la venirea grecilor în sudul Europei – să te baţi cu fraţii umani. Iar Phaestos – palatul, luminos, apoi, zice-se, chiar al lui Rhadamante – nu are ziduri de incintă de loc, necum sisteme de apărare. Este evident un palat al păcii. Argumentul acesta, singur, este ca de obicei mai tare ca orice armată de ocupaţie, deoarece singura putere a lumii acesteia este nepătimirea.

Sacrificiul lui Minos trebuia prin urmare să fie şi el pe măsură. Minos, pretendent la autocraţie, ia deci măsurile ce se cer : Minos roagă pe thalassocratorul Poseidon să furnizeze un subiect mai de soi pentru sacrificiul ritual.

De ce oare toate palatele cretane sunt “ înclinate ” spre NNE ? ( poza aceasta © danwaniek.com )

Poseidon produce, în ciuda lui Zeus, un taur cu totul şi cu totul alb, dar un taur de data aceasta adevărat. Taurul lui Poseidon iese din mare, iar nu din scamatoriile jalnice, strict proptercopulatorii, ale lui Zeus. De aceea, şi nu pentru că se gândeşte să mintă în faţa lui Poseidon, Minos nu se mai îndură să-l sacrifice. Să fie vorba oare în evitarea sacrificiului acelui taur – alb, frumos, iute răsărit din mare – de o veche interdicţie magică ? Era de fapt problematică pentru Minos o atingere cardinală, prin taurul lui Poseidon, a constelaţiei Taurului ? Aceasta, cu Pleiadele, ca mai sus, sau ca în stereotipica indicaţie agricolă a lui Hesiod, era vizată prin sacrificare ? Nu cred. Pleiadele sunt ale Hiperboreenilor spre care se îndreptau atât de limpede toate palatele vechi ale Cretei. Nu-s caracteristice cultele agrare prin Creta. Creta nu are decât o singură mare câmpie, pe aceea din jurul lui Phaestos.

De ce oare toate palatele cretane sunt “ înclinate ” spre NNE ? Pentru Eterna Reîntoarcere la Isvor, Iată de ce ! ( poza aceasta © danwaniek.com )

Atunci de care Taur este vorba ? Este vorba de taurul perfect al astromorfozei din marele an platonic. Dalb şi proaspăt ieşit din mare, taurul de care îi este milă lui Minos nu e o constelaţie, ci un timp pur. Produsul lui Poseidon nu este constelaţia taurului, ci chiar Marea Zodie a Taurului. Este vorba de zodia timpului minoic, care se încheie, acum că marea Zodie a Berbecului dă semne că începe. Suntem, să nu uităm, la capătul lumii vechi, al vremurilor de aur, în preajma lui 2500 î. Hr. Altfel zis suntem în plin timp prepalaţial, şi chiar minoic MA I, cum vă place, după Marinatos sau Evans.

Dar să-i dăm sau nu dreptate lui Minos ? Cum oare ar putea să fie ucis taurul acesta dat de Poseidon ? El este tot ce avea timpul mai bun, este aurul pur al timpului...

Arma virumque cano
Armele timpului decăzut sunt însă ele însele decăzute, eficace şi crude. Prin comparaţie, armele rituale, ca faimoasa secure dublă pelasgică – de pildă cea aflată din săpăturile de la Arkalochori – sunt rafinate, pentru că sunt folosite doar pentru sacrificiu.

Taurul alb este deci chiar timpul minoic, un timp de aur încă, dar ameninţat de invaziile grecilor veniţi cu armele lor multe de bronz auriu – ce imită doar aurul, ca orice alt jalnic înlocuitor. Taurul alb pe care trebuia să-l sacrifice Minos este timpul alb auriu al începuturilor, din care nu se îndură să iasă Minos. Este timpul mitic al creaţiei, pe care Minos vrea, tiranic – sau măcar lipsit de înţelepciune – să-l facă să domnească în veac.

Faţa locului
Să coborâm puţin şi noi cu timpul, din zorile poetice, la căzăturile geopolitice. Cretanii sunt rafinaţi ca toţi europenii de baştină, prea ocupaţi cu religia ca să strângă arme sau informaţii. Nu observă deci cât de perfid se inseră în lumea cretană, prin daruri danaice, protoionienii. Aceşti “ atenieni ” se infiltrează cu şmecherii, căci încă n-au cai troieni. Au în schimb vaci de lemn…

Etnic indoeuropeni, deci invazivi, “ atenienii ” ca Dedal sau Tezeu, caută mai întâi punctele cele mai slabe din dispozitivul de luptă inamic. Dar acesta am văzut, este complet nepământesc, angelic, ca orice pace nepătimitoare. Să fie atunci, oare, ceva slab în jurul lui Minos ? Sau măcar slab de înger ? Iată lângă Minos şi pe Pasifa ( Pasiphae, strălucita, ca şi Phaestos ), soţia lui Minos. Femeia lui este de sorginte solară dar de fel cam vrăjitoare. Deci ea este ascunsă. E ascunsă ca orice metaforă lunară a tantrismului ritual de pretutindeni. Ea, lucioasa, iar nu luminătoarea, este doar un dor de lungire a plăcerii, şi ar vrea de fapt şi ea, ca şi Minos, ca lumea ei dulce ca smochina sau uleioasă ca măslina, să dureze. Aici va lovi Dedal “ atenianul ” . Aici va lovi şi Tezeu “ atenianul ”, luptător dibaci, erou cultural întemeietor, dar erou mai mult imoral decât imortel şi poate, somme toute, cam prea politrop.

Minos, cu nevastă-sa, vrăjitoarea cea vrăjită de propriile vrăji, nu-şi prea dau seama că timpul minoic nu mai poate fi continuat.

Endgame
Tragedia exteriorului civilizaţiilor este că orice perfecţiune lumească şi omenească trebuie sacrificată pentru ca adevărata perfecţiune, care este doar aceea a lui Dumnezeu, să ne mântuiască. Timpul lumesc este fertil, dar lunecos ca magma din Santorini. Pasifa se lasă deci fertilizată de timpul lumesc, şi lunecă, la fel ca lava rece din caldera de la Thera, spre mare păcat. Pasifa, mama Fedrei, a Ariadnei, et j'en passe, intră în toată paraphernalia laţurilor Dedalice, cu lemne, piei, şi mecanisme care îmi amintesc deja de timpurile noi. Pasifa trece ca o vacă de loc sacră în timpurile noi, sperând să fure ceva din cele vechi, acelea dulci ale începuturilor.

Dar vai, produsul unei concepţii atemporale, petrecute în scopul perpetuării vremurilor de aur, este monstruos, hibrid - de fapt, şi în primul rând, de loc perpetuabil. Mai mult, produsul acesta de concepţie, păcătos, va înghite, ca şi străbunicul Kronos, tot ceea ce produce sau doar atinge.

Ironia cruntă a oricărei soluţii de continuitate forţate este lipsa soluţiei, agravată prin decăderea de-a dreptul din cardinalitate.

Nu ne este dat nouă să facem cârmă vremurilor, dacă nici măcar nouă înşine nu ne putem fi cârmă. Purtându-ne fără păcat am putea câştiga dincolo mântuirea, dar nu lungind plăcerea pe aici. Minotaurul este deci neviabil şi ucigaş.

Minotaurul, copilul monstruos al Pasifei, dar nu şi al lui Minos, este timpul decăzut, infiltrat de istorie, “ bronzat ” şi protoionianizat. Am pus atâtea ghilimele la “ atenieni ” pentru că în lumea minoică Athena era pelasgică, monumentală, pre-egeeană şi – în ciuda propagandei posterioare a grecilor – de loc grecească. Minos ar face totul ca această civilizaţie a Europei Vechi - al cărei bastion de miază-zi era curtea lui - să dureze.

Dar vai, timpurile s-au schimbat deja, şi nu arată de loc frumos.

Minos face deci orice mai poate : ascunzişuri “ egeene ”. Face casă Minotaurului, îi dă beizadele ateniene în gaj ( un canal de apărare slab, ce va fi exploatat de Tezeu ). Ascunde, clădeşte. Face mulţi copii de care se ocupă. Deşi nevasta îl blesteamă, el face, mereu cu altele, tot mai mulţi copii, îi face chiar cu fete ateniene, de data asta fără ghilimele. Minos face prin urmare orice ca să schimbe destinul şi să lungească timpul. E un ratat, pentru că a vrut să fie un modern.

Minos, astfel, nu-i decât umanitatea care luptă unde nu trebuie - un alt Tantal ! Cum să umpli pithos-ul cu sita ? Copiii lui înşişi îl trădează... Casa lui Minos nu mai este temută de nimeni. Propaganda piraterească a “ atenienilor ” este mai tare decât serviciul de contrainformaţii minoic. Labirintul, care era doar un “ branding ” minoic al casei cretane, un soi de marketing care răspândeşte o sperietoare antipiraterească, se arată a fi doar atât, o biată casă.

Tezeu pricepe. Tezeu face astfel ravagii. Tezeu găseşte drum în mijlocul casei lui Minos. Fură, ucide, piratează. Adaptează tot ce găseşte şi rescrie istoria ca învingător. Aici mitul pululează în detalii tipic indo-europene. E greu de interpretat un text care se ţigăneşte ca o epopee indiană într-o bogăţie de aşchii adânc sfâşietoare, ce ard tot ce ating şi ne rup inima de milă. Firul îl are doar Ariadna, dar vai, şi ea este sedusă de Tezeu, care nici măcar nu-i fiul lui Egeu, ci al lui Poseidon, ca toţi piraţii şi hoţii mărilor. Tezeu nu e decât prea politrop. Seduce pe Ariadna, dar o abandonează lui Poseidon, şi se însoară cu Fedra. A furat toate fetele din casă, şi le-a dus. Tezeu, ca Terente, fură fete… Le fură, le duce, şi nu le mai aduce... Minos pierde. End of Game.


Epilog
De ce piere oare tot ce e mai bun şi frumos, dar numai lumesc, într-o civilizaţie ?

Sincronismul e cheia : Minos nu mai minte într-o vreme în care totul este minciună. Ironic, tot el este regele gol, căci este mereu fără mască. Desigur, Minotaurul, fiul neveste-sii, nu este doar vre-o mască rituală de pe sub curţile atleţilor cretani ce sar peste taur, cum s-a mai zis. Minotaurul este decăderea minoică în timpul ionian de la sfârşitul Marii Zodii a Taurului.

Pe scurt, pentru cultura SMS-urilor : Grecii au câştigat. Minoicii au plecat. Cretanii fug, în ceea ce s-a numit, impropriu, marea migraţie miceniană. Grecii se instalează în Creta. Şi o vor conduce înspre o altă plină mare zodie, cea a Berbecului lor. Lumea va zice că miracolul lumii vechi este grecesc. Vae victis !


Anexa 1
Dar mai e ceva : Ca să supravieţuiască, Minotaurul, se zice, avea nevoie de carne de om. Nimeni nu a observat, se pare, că şapte fete şi şapte băieţi, sau paisprezece tineri “ atenieni ” abia de ajung Minotaurului pe-o măsea pentru trei ani… Este vorba de fapt doar de luptele cele mai carnale din timpuri decăzute, de început de ne-lume. Aceste capuchehaie “ ateniene ” sunt însă ele însele hibride, şi păcătoase, ca Tezeu, căci se arată a fi panice, cu totul crivofore. Criantropii se luptă cu Minotaurul. Pan, prototip arcadian, fiu de hoţ şi el, ca orice zeitate tutelară nouă a grecilor, are păr pe trenul posterior ca un ţap, şi purtarea lui este peste tot berbecească. Lupte se dau peste tot cu carnea. Înving aici criantropii, neam de hoţi de la Galaţi, deveniţi piraţi. Au timpurile noi de partea lor. Buantropul timpului de tranziţie, Minotaurul, este învins.

Minotaurul este sfârşitul plăcerii rafinate. Fertilitatea sa nu se va mai concretiza. Stirpea minoică se stinge. Vin micenienii, iar neamurile Cretei încep marea migraţie “ miceniană ”. Tezeu iese din labirint, care nu-i altceva decât casa cretană prototipică - acel amestec de sat cu un cartier citadin prin case lipite de un palat. Tezeu iese din labirint. A cucerit centrul. Va începe de-acuma o nouă lume, una cu totul de hoţi. “Fă-te om de lume nouă, să furi cloşca de pe ouă...”, observa just Nicolae Filimon, în foarte actualul Ciocoii vechi şi noi… Epimenide, cretanul, zicea că toţi cretanii sunt mincinoşi. Minţea Epimenide ? Minţeau oare cu toţii ? Din această dilemă veche oare cum mai putem ieşi ?

Concluzie

Nici prin stânga nici prin dreapta ! Pe sus ! Doar pe sus !

Trebuie învins timpul profan...

Creta era, chiar victa, un fel de Mecca pentru lumea nouă, foarte crudă, a grecilor. Creta era educatoarea neamului grecilor, mama culturii pre-protogeometrice post-miceniene, şi modelul ei matur, nec plus ultra. Creta mai era apoi desigur orice conta pentru navigatorii proto-ionieni - kibla, Olimpul, ţinta din zare, ca mai întâi Delos-ul. Creta era chiar centrul lor de vise, deoarece aveau şi ei un suflet de mântuit. Navigare necesse est. Caelum, non animum mutant qui trans mare currunt... Grecii sufereau, se căutau, ca la vechile altare pelasgice continentale de la Dodona sau Delphi. Cine i-a ajutat, mimând adaptarea, să treacă marea ? I-a ajutat primul om de la zei, apoi de la titani încoace, cum este, în fine acest rege Minos, dintr-un palat cu polithyron, fântâni de lumini, tholos, şi mai ales beciuri tainice cu sacrificii de purcei de lapte pe skia şi pe eskhara. El este ultimul om vechi...

Ca Menes egipteanul, Manu indianul, Nu-Ma romanul, acest Minos cretanul este om. Nu s-a făcut ne-om ca Manea scurtul şi urâtul... Este vorba de amintirea unui om adevărat, pe care în chip cu totul ciudat, toate miturile vechi îl pun la temelia vremurilor noi ca Mano-le - Emmanuel - pe Ana ( zidind-o, ca sufletul). Ultimul. Om de omenie. Ultimul om - cum s-ar zice azi, sensul este exclusiv ironic - “eşti ultimul om”.

Pentru că nu s-au găsit măcar cinci oameni, se ştie, chiar Constantinopolul a căzut. Cine mai aminteşte aici de târguiala lui Avraam cu Domnul pentru un număr minim de oameni ? Diogene, cu lampa lui aprinsă, căutând în miezul zilei... Guénon, aflând ce scriu, mustăceşte, cred, din imensa lui mustaţă. Iată omul cel vechi devenit, după Vedanta, propriul său unic viitor, fără nici o devenire... Dar ce spun aici ? Pentru ce S-a Făcut Însuşi Dumnezeu Fiul Omului ?

Corpul, casa, cetatea, cosmosul, apoi cerul cretan, nu mint pe nimeni. Minos, omul cel vechi, a rămas credincios casei sale. Ei, şi astfel am putut-o vedea încă şi eu, smeritul, turcitul şi păcătosul. Iar dacă m-am nevoit ( dar nu învrednicit ) a găsi o cheie isvorului hiperboreean al vechii Europe, atunci pot opri povestea mea aci. Am încălecat deci şi eu, liniştit pe şea, oameni buni, iar aceia dintre voi cu inima mereu bună ştiu că n-am scris aici doar o mare şi minunată mino-ciună…

The Lie that we Didn't Exist...

On Finding Out that You Exist...
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

In Church you find out that you exist, said the famous Petre Ţuţea.

I will not make an apology, but my story, out of the previous quote :

Orthodoxy is for the sinners like me, not for perfectionists but for those who love Christ. Orthodoxy does not need advocates, only needs witnesses. Orthodoxy is silent. Orthodoxy is uniquely “tainic”. Orthodoxy is more than culture, being in the “cultura Duhului”. Orthodoxy teaches the recipe for a perfect society, even on temporary bases, like soul teaches for the body. There is no limit for Orthodoxy.

Ontologically, I discover completeness and infinity in the same living being. I taste in full consciousness the body of Christ. I see Him sacrified for me, the very one who crucifies Him every day. Christ, Who is God made the Son of Man, sacrifies Himself for me ! Where do you find a religion where God Himself sacrifies, for you to become like Him ?

Orthodoxy is the ultimate liberty ! Orthodoxy is carrying the Cross in a right way. It's therefore not only for slaves, but also for the masters of the universe, the very same people who fight to become masters of their own passions and sins. Orthodoxy is never impersonal. It's not a recipe, is life, real. Sins are never mastered. We could never vanquish death by ourselves. God comes between us as the Son of Man, to take them on His shoulders, and free ourselves. God is the victor of death, which is only brought by our sins.

Orthodoxy hates sins and loves sinners, for they carry the light of Tabor. Orthodoxy destroys sins, and not bodies, which real saints keep in their entirety and with a pleasing smell for eternity, and for us all to worship. Orthodoxy looks for perfection, not merely for the better me. For indeed, perfection – and perfection only – makes us understand the pitiful and immensly humble condition we build as humans.

Who thinks they are enough for themselves ?

Who could ever be enough for themselves and their own hubris ? And yet, in search for perfection, in waiting for the Kingdom of God, we have infinite steps ahead, every day, in a continuous ladder which leads us directly to God. Orthodoxy is life, is nature, is harmony, is peace, is my Holy Cross.

The author of the Epistle to Diognet explained to that governer that Christians in this world were like the Soul for the Body. Mine is now ready...