2006-06-19

Bădiţa Eminescu pentru Veronica. Or fi eu ? Eu oi ridica...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Eurydike este un mit fondator. Este astfel un mit al sufletului, desigur.
Te face mut, ca orice mit. Iată cum îl înţeleg :

În firea femeii stă viaţa, dar nu Viaţa din Cale şi nici cea din Adevăr.
Viaţă este numele Evelor, „ dar ale Evei fiice dau buzna în livadă, din merele oprite să facă marmeladă ”.

Şarpele şi-a pus şi el adânc, sămânţă, în aparenţă dulce, dar de fapt doar sămânţă de măr ucigător. Iar şarpele, rătăcind pe cei aflaţi deja în rai, inversând şi sunete şi bucurie rostită... Iar, rai, măr, miere, miereu...

Orfeu descântă sămânţa ucigaşă a şarpelui. O face cu talent, cu cântec, şi mai coboară şi el, la vale, cât mai adânc ad inferos, întocmai ca şarpele. Cum mai peste tot, în pădurea frumoasei adormite, tocmai mărul este ucigaşul, pentru că e rătăcire - stă, cu alte cuvinte, în gât - Orfeu încearcă să-l mântuiască. Limba noastră ia numele acestui apple Vennemannian, abol, cu toate inversiunile lui silabice, drept dulce, merişor, mieriu - mellitus, nu drept chin-opul altora... E doar Mărul lui Adam...

Dar Orfeu nu e Mântuitor! Nu este decât un Mântuitor – Mântuitorul.

Orfeu încearcă. Dar taina îl depăşeşte. Nu prin adâncul ei, căci Orfeu este maestru prin hipogee şi în toate cele de-ale nopţilor Cabirilor. Orfeu merge cât de adânc poate iniţiatul, chiar dincolo de hăul şi pârăul uitării. Dar Orfeu este depăşit de uitare însăşi, căci uitând să uite, el uită şi ceea ce nu trebuia să facă.

Pentru ca să nu uite ce e cu adevărat important, Orfeu ar fi trebuit să se gândească mereu doar la ceea ce e cu adevărat important. Ceea ce e cu adevărat important se ţine mereu în inimă, fără loc pentru alte fleacuri. Nu degeaba interpelează îndemnul apostolului Pavel, „ rugaţi-vă neîncetat ! ”

Orfeu încearcă deci, fără să nădăjduiască, fără să creadă, fără chiar să iubească de-adevărat. Ştia, ante portas, totul despre vulgata spes, fides, caritas-ului. Ştia să cânte şi să descânte. În culturile toate, cu excepţia celei de azi – în care doar se ţipă – ei bine, mereu se cânta, se descânta şi se şoptea. Desigur, asta Orfeu ştia.

Orfeu încearcă, deci, descântă, apucă un firişor de viaţă, pentru că este îndrăgostit. Dar nu stă drept… Face lucruri meseriaşe, umblă la tehnici, se dă mlădios, tantric, lungitor de viaţă, mag şi taoist. Orfeu ştie toate acestea, altfel n-ar fi chiar el Orfeu vestitul.

Însă Orfeu nu ştie să iubească pe Cel pe care iubindu-L cu adevărat ne mântuim cu toţii fără excepţie. Orfeu nu-şi ţine crucea drept, ci o apleacă puţin, ca să treacă aşa cu ea mai departe. Amenajându-şi mizeria, prin hrubele sale de mistere, cum avem cu toţii prin văgăunile cele de prin dinlăuntrul sufletului care uită de sfinţenie, Orfeu nu reuşeşte decât să şi-o adâncească.

Orfeu scapă astfel la puţină dulceaţă, în instrumentaţiile sale.

S-ar zice că ontologia lui este aşezată prea puţin breaz.

Ce este, la urma urmei, o privire ? What's in a rose ? Şi ce e în camera aceea, singura, în care nu trebuie să intrăm ? Nimic. Camera aceea tainică este aceea a nimicului. Măcar aici a scris bine Veronica, dacă nimicul te aduce până la a călca interdicţia, atunci tot : „ Nimicul te reia, nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea...” . Tocmai asta ar fi trebuit să-l facă să se dumirească, în al unsprezecelea ceas, pe cel care calcă peste tabu.

Orfeu se apleacă în fine a privire, şi deci nu mai stă drept. De ce să se mai agaţe atunci Eurydike, cea al cărei nume însemna, cum a tălmăcit genial Densuşianul, întinderea legii celei vechi, sau prea „ larga dreptate ” ? Cuvântul din numele celei iubite este frumos ca un mort tânăr, ar fi spus bădiţa Eminescu mândrei lui măritate, celei ispititor numită Veronică.

De cine, deci, să se lipească viţa ? Dacă tija mlădiţei abia mijite este şi ea prea mlădioasă, de cine să se lipească puţină viaţă ? Şi acesta este şi tâlcul – Orfeu piere şi el pentru că nu-şi ţine crucea drept. Şi ca oricine uită de vitejie, Orfeu piere chiar de mai multe ori : O dată trecând pragul care nu trebuia trecut. O dată în durerea pierderii Eurydikăi. Apoi în sfâşiere.

Pe Orfeu, cântăreţul iubirilor îl dezmembrează, cu furii orgiatice, toate cele care se credeau compuse de rectitudinea lui, întocmai ca gândurile cele fără de inimă : Ne-întregite, şi disperate de rămânerea la stihii, maenadele ( ce nume frumos de tâlcuit este şi acesta ! ) se dezlănţuie. Forţe oarbe, regresiune totală, animalitatea preiau mereu conducerea când nu e cruce. Desigur că mulţi s-au păcălit şi s-au dat duşi la rându-le în jos cu interpretări „ traciste ” ori „ etice ” aici.

Interpretări ortodoxe nu există la mituri, cu excepţia celor savante ale doamnei de Souzenelle. Cu toată stima pentru ontologia doamnei, sinteza dumneaei este un sincretism savant şi atât. E adânc… Dacă domnia ei a naţionalizat interpretarea miturilor, iertare să-mi fie mie, un boţ cu ochi, acolo, că eu o privatizez !

Ortodoxia are cu mult mai multe şi mai importante lucruri în lucrare. Oricine atinge Scara Sfântului Ioan Scărarul pricepe imediat de ce ortodoxia nu se poate risipi în cultural, nici nu poate decade în etic, iar nici în vorbării să mai vorbim. Ortodoxia este calea dreaptă, este firea, este cea care face din noi toţi nu mai puţină strâmbătate, ci de-a dreptul lucrarea. Ortodoxia curge deci de-a dreptul de la Cale, Viaţă, şi Adevăr.

De aceea tac şi eu ruşinat de gura asta ce nu mai ştie să spună decât ţăcănituri. Că gura este făcută pentru rugă ! Ruga singură este după fire lucrarea, iar după lucrare ţinerea lumii. Ruga este şi cântec, şi tăcere, este şi gol de foc, şi simfonie de lumină. Gura în rugă este nu amintirea întregului, ci întregirea însăşi.

Orfeu trebuia să caute pe Eurydike în sus, iar nu în jos.

Orfeu trebuia să uite de tehnicile extazului şi să abandoneze orice descensus ad inferos. Cu inima, cu ruga inimii, şi cu stâlpul de foc al rugăciunii, ar fi urcat-o din orice cotlon al infernului pe Eurydyka lui. Numele femeii gemea de cererea ridicării ei drept, din orice largă dar veche a ei aşezare : Mă ! Eurydike, Eu,… ridică-mă !

Încă de la începutul poveştii, larga dar vechea aşezare a iubitei lui Orfeu în dreapta rugă ar fi adormit-o ca pe o frumoasă din pădure, iar nu ca pe o falsă mireasă, abia ţinându-se de un pai, şi acela lunecos ca o privire.

2006-06-12

Fiul ploii

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Pe când eram la armată, un caporal, pe care îl porecliserăm Pluto, deşi nu era încă plutonier, m-a întrebat ce diplome aveam. Nu aveam pe atunci decât ce primea orice bacca laureat – frunze şi bace de dafin pe frunte. Caporalul a luat o hârtie uriaşă, atestând nu mai ştiu ce, din dulapul companiei, mi-a pus-o pe cap în chip de umbrelă, şi mi-a zis, ritos : “ Vezi, dacă n-ai asta, eşti fiul ploii ”.

N-a avut dreptate cu diplomele. Mai târziu le-am luat, şi tot fiul ploii am rămas. Dar poate că Pluto a avut totuşi dreptate, numai că lumea s-a întors pe dos. Referinţele, într-adevăr, se schimbă repede. Iată, chiar aici, că astăzi un diplomat trebuie să se ţină într-un loc ascuns, cu blogoree.

Matila Ghyka scria că aceia care găsesc simboluri peste tot sunt obositori. Totuşi, despre realitatea ultimă nu se poate vorbi decât prin simbol. Simbolul este un “împreună aruncat” dintru început.

El este creaţie, mântuire şi desăvârşire, nu doar le reprezintă. El are realitate, cum scria Eliade în Eterna Reîntoarcere, pentru că participă la ceva care îl depăşeşte. El are consubstanţialitate cu realitatea, contemporaneitate cu ea, apoi chiar prezenţă durabilă. Unii, ca mine, spun chiar că simbolul are “cardinalitate”, înţelegând prin cardinalitate proiecţia vizibilă a invizibilului, dar şi actul proiecţiei. Simbolul nu pare a fi ci este.

Realitatea ultimă este însă mereu personalizată pentru că realitatea ne precede, şi ne reprezintă, ca orice criteriu drept. Dar realitatea este greu de atins, este şi un model, deşi etimologiştii atrag atenţia asupra aspectului “spart” al zvârliturii din syn ballo iar în peştera lui Platon nu pereţii se sparg ci umbrele. Pentru mine orice simbol are mai multe feţe : mai precis trei, ca orice esenţă care nu poate fi reprezentată.

Prima faţă este cea care izbeşte pe privitor, îl intrigă, sau îl provoacă, aşa ca roşul buzelor Batşebei pentru regele David cel pofticios călcând interdicţia magică.

A doua faţă este cea care mereu reverberează prin repetarea simbolului peste generaţii, aşa ca un câmp de forţă, ca o participare, ca o reîntoarcere perpetuă.

A treia faţă este singura manieră de a fi privit. A fi privit tu, nu ea, întocmai ca în faţa unei sfinte icoane. Doar a treia faţă este faţa şi teoretic şi tehnic corectă.

Despre aceasta, palpabilă, cea pe care o putem săruta cu sărutarea buzelor noastre, venerând-o, este bine să ne pregătim întru mai limpede pricepere. Poate că povestea umbrei “sparte” care lăsa paşi ne ajută. Ei bine, basmul umbrei, care este descrierea cardinală a sufletului dintru început, rosteşte adevărul acesta aşa :

Domnul lăsa paşi, care se împleteau cu paşii unui păcătos. Păcătosul se întorcea şi vedea mereu două feluri de urme, ale lui şi ale Lui. Acestea “din urmă” se împleteau tot mai aproape, până ce s-au îngemănat. Atunci păcătosul l-a întrebat pe Domnul de ce l-a lăsat singur. Iar Domnul i-a răspuns că nu l-a lăsat singur ci că l-a luat în braţe ca să-l ajute când îi era mai greu.

Ne-am lăsat duşi, crezând că privim noi primele două feţe, cele care lovesc şi care vibrează. Acum putem privi a treia faţă în linişte :

Deoarece delicateţea infinită şi priceperea supraomenească, dar personală, şi mereu caldă, a detaliului alcătuirii sufleteşti nu sunt niciodată abstracte, simbolul este chiar realitatea, iar nu o reprezentare a ei. Este o “parte întreagă”, nu în chipul unui ciob spart şi recompus, ci în chipul a ceea ce apostolul vedea direct şi nu în oglindă.

A treia faţă este cea care ne creează în orice clipă. Este cea care se schimbă pe unele Feţe. A treia faţă le îngemănează pe primele şi poate chiar le reprezintă, pentru cine le mai poate pricepe. Dar aceia nu sunt cei care caută simboluri peste tot ! Tot Matila Ghyka scria însă mai departe că aceia care nu găsesc simboluri nicăieri nici nu există...

Ploaia şi Vântul

Gânduri în seara de Rusalii
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Noi, pribegii prin această lume, doar ne înmulţim pe noi, iar Duhul Sfânt se coboară şi se înmulţeşte şi pe Sine, şi ne mai înmulţeşte şi pe noi. Duhul se simte, iar pe apostoli îi şi mişcă de-a binelea, cu totul. Iar noi nu prea ne simţim de fel. Cum facem noi ? Ne facem copii, şi facem copii. Chinezii au pentru facerea copiilor o denumire simbolică : „Ploaia şi vântul”. Ori vechimea denumirii acesteia, de loc simbolice sau sibiline, este o taină de multe ori milenară, în Duhul :

Facerea care mereu se repetă este o taină. Dar numai Învierea este o taină a tainelor.

Chinezii au crescut şi s-au înmulţit, ca ploaia şi vântul însele, şi prin tehnicile de „viaţă lungă” scrise de la Împăratul Galben încoace, tare la modă azi, şi tare dulci de altfel dar mai ales tare păcălitoare. Să fie oare această cale largă mântuirea noastră ? Sunt oare Taoismul, sau Tantra, comparabile măcar cu marea dulceaţă a vieţii veşnice ? Nu, căci ele sunt numai dulceţi ale vieţii lungi, care fac un pic „prea mult zgomot pentru câtă fericire pot aduce”, cum scria Panait Istrati.

Iată de ce văd astfel : Izgonirea din rai e o pedeapsă doar în sensul de paideusis, acela de învăţătură. Doar căderea noastră, nu pedeapsa este păcatul. Păcatul noi l-am făcut, şi Domnul nu s-a îndurat să ne lase să trăim altfel decât dumnezeieşte, astfel căzuţi cu păcatul nostru. De aceea Adam şi Eva au fost izgoniţi din locul numit dulceaţa raiului. De aceea Domnul a trimis pe Fiul său, ca să învingă moartea adusă de păcatul de moarte, să-l ia ca un muritor, pe Cruce, apoi să învieze.

Domnul nu a vrut să ne lase în păcat odată ce dulceaţa vieţii a fost înlocuită de şarpe cu o dulceaţă mincinoasă. Aceea părea a fi dulceaţa vieţii, pentru că părea a asculta de porunca Domnului „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Dar nu era decât dulceaţa mincinoasă a mărului din care nu trebuia gustat pentru a a avea viaţă veşnică.

Dulcele mărului este gustat doar în Taina nunţii. Orice neam, de la începuturi pune sfinţenia naşterii la locul ei cel de sus. Să vedem, dar, ce se întâmpla înainte, când mântuirea celui căzut doar se prefigura. De fapt, chiar Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur.

Cum era reprezentat idolul Arameenilor, zeul furtunii...
Iată-i stela, erectă şi strălucitoare, epifanică, la fel ca tot ceea ce se numeşte în arameeană ( care este proto-semitică prin excelenţă, cu o identitate încă ne-furată ) Bet Eli, casa Domnului, aşa cum în cosmologia babiloniană „semiticul” Babyl este de fapt Bab Eli, poarta Domnului.

Nimeni nu poate ignora taina naşterii! Honni soit qui mal y pense. Chiar faptul că toate înjurăturile grele se referă la facere este o recunoaştere a sacralităţii – doar una întoarsă pe dos. Domnul s-a arătat la Betel ( Bet Eli ) care este piatra cea luminoasă din Luz ( Gn 28, 18 ). Pe vârful acesteia Iacov, trezindu-se, a vărsat undelemn.

Locul este de trei ori sfânt. Căci tot acolo s-a întors Iacov de la arameeni, cu cele patru femei arameene ale sale, şi a făcut jertfelnic Domnului, şi a ascuns sub stejarul din Sichem idolii arameeni ca acela din desenul de mai sus şi chiar cerceii femeilor. Greu te lepezi de trecutul întunecat, la Luz...

Acolo a murit Debora, doica Rebecăi, şi cu ea s-a îngropat - sub stejarul plângerii, odată cu pitiatismul delfic - pitonismul minoic, iar cu acesta, toată lumea veche.

Acolo a murit na-ad-ba-ta-ismul arameean, apkalatu-ismul babilonic, sibilinismul vestalic, margaismul Hadjerei ciadiene, apoi cel arăbesc al Schlachtenjungfrau-ei, acolo au fost concepute in nuce modelul amfictioniei ismailitene, a celei din Laqe, a Edomului, a Nippurului, a ligilor delfice sau al Fanum Voltumna-ei etruce – în total, în Luz, s-a prefigurat mântuirea noastră, şi uciderea morţii celei mincinoase, a dulceţii false, a aceleia mortale, în toată lumea veche : „ Neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc… spre a lor pierzare ” ( 2 Ptr 3, 16 ).

Căci acolo S-au arătat Dumnezeu lui Iacov. Traducerea pluralului este corectă, deoarece Mântuitorul, cu Sfântul Duh, cu Tatăl, sunt peste tot în Sfânta Scriptură, cu legământul Său cel nou prefigurat deja în toate scrierile legii celei vechi ( puse pe hârtie abia târziu, de către scribi arameeni, poate pentru că iudeii în robia din Babilon nu mai ştiau să scrie la fel de bine arameeana ).

Fulgerul Treimii nu se arată deci numai în Salem - când Avraam dă dijmă lui Melchisedec (Gn 14), prefigurarea Arhiereului în veci ( Evr 5, 6 ) sau în Filoxenie (Gn 18) pe care o privim înmărmuriţi prin Troiţa lui Rubliov. Aici, la Luz, Domnul a făcut Israel din numele lui Iacov arameeanul.



Şi nu se nasc profeţi în Galileea ? Aici, la Luz, Iacov arameeanul, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, se desparte nu doar de unchiul şi socrul lui, Laban, arameeanul, ci şi de tatăl său – un arameu pribeag, 'arammi 'abed 'abi, faimosul אֲרַמִּי אֹבֵד אָבִי ( Dt 26, 5 ). Mântuitorul, copil fiind, la fel face când merge cu Maica Domnului la Ierusalim, de se tem acolo că nu-L mai găsesc. Iar Iacov, mai ales de tatăl său se desparte, pentru că a aflat acolo, în Casa Domnului, pe Tatăl cel adevărat.

Astfel devine Iacov ( uzurpatorul ) Israel ( cel ce luptă cu El ) ! Prin separare ! La Luz, Iacov arameeanul ia numele de Israel. Cine are urechi de auzit, aude! Israel - mai trebuie oare să ne amintim - nu a fost niciodată un nume etnic ci unul ales... Căci numele Israel, indiferent ce vrea propaganda laicilor sionişti cu scopurile lor politice, arată doar neamurile, aramaice, galileene, danice, veniaminice, ale Iudei, etc., care sunt ele cele ce L-au ales pe El. Iar mai întâi, după Iacov arameeanul, cele douăsprezece triburi amfictionice, etnic diverse. Dar acelea sunt cele care vor ieşi din Egipt şi anume cu un egiptean, Moise, iar nu cu Iosif, fiul cel mai mic al lui Iacov, care a emigrat acolo. Astfel se face că amfictionia cea mai gălăgioasă a lumii are un act fondator fundamental ne-etnic, mai ales ne-iudeu, iar acesta a început prin gestul lui Iacov arameeanul la Luz, sau la Lux, care este numele de la origine, cum se vede, ne-semitic al Luminii ( Casa Domnului ). Câtă dezinformare în cultura fariseică ! Dar, cum zicea chiar ruga papistăşească a Vinerii Mari – ruga cea dinaintea cenzurii globalist-sioniste, Oremus et pro perfidis Iudaeis !

Gestul lui Iacov la Betel, cu visul, lupta, apoi jertfa sa, este deci nu doar acela al unui uzurpator lovit de Înger drept în şold noaptea, ci este un gest fondator. Aici începe legământul care este nici mai mult nici mai puţin decât pregătirea în lume a venirii Mântuitorului printre noi. Eliade ar fi zis că Luz este ax al lumii, ( de la lumen, deopotrivă „canal” şi „lumină” ) locul de comunicare dintre cer şi pământ.

Sfinţii părinţi văd în scară pronia, ca pe o identitate dintre transcendenţă şi prefigurare a întrupării, scrie părintele mitropolit Bartolomeu în traducerea sa a Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Scărarul chiar aşa îşi concepe Scara.

Colinda noastră bine, frumos rosteşte “pe o scară de argint se pogoară Domnul Sfânt”.

Dar stela din desenul de mai sus e gravată, ca acelea egiptene descrise odinioară în primul volum din Zalmoxis de un profesor italian – Raffaele Pettazzoni. Oare ce grăieşte ? Ce ascundea femeia lui Iacov când fugea departe de tatăl său care o urmărea cu luptători ?

Ian' să privim desenul de mai sus : Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur. Deasupra se află un fenix cuprinzând Zgăul zgâit syzygic, cu aripile desfăcute, în epifania marii eclipse de soare, aceea cardinală, faimoasă şi din stela victoriei lui Naram Sin. Soarele este Ea, luna este El, ale cărui coarne sunt şi pe coiful regal. Zeul furtunii din Tell Ahmar, pe Eufrat, dar înainte de Abora lui Abaris hiperboreanul, stă călare pe taurul cucutenian, rigid, cu atitudinea rituală şi gestul „masonic” al „panicii” sau al opririi vânturilor din care ar decurge, chipurile, puterea lui asupra soarelui.

Coarnele tăuraşului solar, cucutenian, iar nu hurrit, au caracterul solar, feminin al uterului, udder-ului, ugerul greu, m-udara, b-udara, puterea. Tăuraşul, şi mic şi mare, este feminitatea zeului, este shakti, dar mai ales shekina. Protosemiticul este indicat de Arabicul mudārā, ceea ce înseamnă toleranţă pentru locul de construire, dar şi bucurie din inimă. Cuvântul - îl voi căuta odată - fiind şi gruzin şi iranian, şi paleoslav, trebuie să fie proto-semitic şi hurrit.

Feminitatea deplină este plecată, împlinită, smerită şi prin aceasta, şi doar prin aceasta, conducătoarea supremă a zeului călare. Shakti a sa, conduce pe Shiva peste muntele ceresc Kailash, în tantra cea mai pură, unde rezidează „ascetul” Shiva, doar pentru că i se supune. Shiva este el ascet, dar „ veghează” foarte neortodox acolo pentru ca Parvati să nu devină Kali neagra sau chiar Durga, muma pădurii, după credinţele pre-ariene - se pare tot vedice - din hinduism.

Decurge din „supunerea taurului” care este „luat de coarne” acea superstiţie rabinică a talmudiştilor babilonieni, cum că ar exista vre-o precedenţă a vântului asupra ploilor, ori chiar a soarelui, deoarece, chipurile, vântul goneşte norii. Dar mai ales decurge din poziţia solară a lumii pre-semitice, ca la sumerieni ( El este luna cu coarnele puterii virile, iar Ea este soarele ) că există o imago mundi care nu dă greş : întregul este mereu complex, dar poate fi priceput direct, cu inima. Până şi copiii ştiu mai bine decât cărturarii şi fariseii : Uneori cusut cu aţă albă, uneori cu „păsărele” la cap, alteori „colac peste pupăză”, zgâitul lasă „belului” o „păsărică” – sensuri genetice, pe sub gene şi pe sub sprâncene, care nu sunt doar „la ochi”.

Dar aşa cum forma perfectă a societăţii este ascultarea credinţei, aceea a dreptslăvitorilor creştini, tot aşa forma perfectă a iubirii este aceea a iubirii prin care smerenia şi mila au precedenţă absolută. Jerfa nu este sacrificiu dacă nu este a ta. Când Domnul însuşi Se sacrifică, iar tu, păcătosul, ai libertatea şi nu obligaţia să accepţi Sfânta Jertfă, atunci, şi doar atunci, primeşti direct sensul tău. Primeşti şi dai Sfintele Daruri. Ale Tale dintru ale Tale...

Cum să ştii din enciclopedii toate acestea, ce simt azi, când sunt scrise direct în carnea ta ? Sunt scrise cu litere adânci, mari cât cele ale rugăciunii inimii. Ori ruga pentru Maica Domnului. Dar care din ele ? Desigur mai întâi „Cuvine-se cu adevărat”, Axion estin, aceea atât de limpede înscrisă în piatră, prin minunea din schitul de lângă Protat, la Athos.

Cunoaşterea, de altfel, nu poate multe, nu alcătuieşte enciclopedii, unde totul îşi muşcă iar coada, în cercuri de loc virtuoase. Cunoaşterea clădeşte doar caractere deja formate, în singurul fel formator, cel ziditor, cel zidit prin ruga inimii. Cunoaşterea are un singur scop, care nu este învăţătura, ci doar folosul sufletesc. Aici, poate doar aici, ea se întâlneşte cu rugăciunea, care îi este mamă.

Cum pot încheia gândul meu decât printr-un cuvânt al boiarin-ului meu cel milosârd şi drag ? Acest boiarin este slovesnicul Udrişte Năsturel. Iar locul este în Cuvântul începător. Cartea este chiar traducerea lui din „Varlaam şi Ioasaf” - cea mai populară parte a Proloagelor. Ediţia este aceea diortosită de măritul şi smeritul părinte Benedict Ghiuş. Pe scurt, marele Năsturel scria ( Cf. p. 48 la Constantin Noica, Rostirea Filozofică Românească )

Cine n-au gustat dulceaţa celor ce sunt, nu poate priceape firea celor ce nu sunt ”.

Mai bine nu se poate rosti ! Dar ceea ce nu am aflat decât azi, de la părintele Paisie, de Rusalii, când ne-am împărtăşit, este că dulceaţa celor ce sunt nu este dulceaţa a ceea ce credem îndeobşte.

Peste toate ale vremii, peste ploaie sau vânt, peste crengi, peste idoli şi peste pământ, şi chiar peste taina nunţii, se află Sfânta Taină a Împărtăşaniei, din care ne naştem cu toţii spre a nu mai muri niciodată.