2006-10-29

A Mai Picat o Fisă...

Cardinalitate - ideile "matematice" despre cum se leagă lumea cu lumină...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Cardinalitate - este perfectă doar la sfinţii părinţi, deoarece ei nu sunt doar în calendar. Ei se pun, armonic şi fractal, peste tot unde este Dumnezeu, adică în esenţa realităţii.

Cum vine asta în limbaj matematic ? Pentru limitele acestea matematice, care sunt garantele unei vorbiri tari, lumea este o Mulţime de mulţimi... Ori am vedea împreună imediat ce limpede s-ar tăia ele în felurite feluri, cum ar fi acesta, să-i zicem autoreferenţial : Mulţimi cardinale : numesc astfel pe cele ce se cuprind ca element. Cele ce nu se cuprind sunt “banale” – mulţimea cămilelor de pildă, care nu este o cămilă, spre deosebire de mulţimea conceptelor, care este un concept. Paradoxul lui Russell este acela din natura tuturor mulţimilor banale : oare toate mulţimile banale alcătuiesc o mulţime banală ?

Păi nu se poate şti : Dacă mulţimea tuturor mulţimilor care nu se cuprind pe ele însele ca element ar fi ea însăşi banală - una din cele ce nu se cuprind - atunci, prin această ipoteză, ar intra în definiţie, s-ar cuprinde, şi chiar prin cuprinderea asta n-ar mai fi banală. Iar dacă făcătura asta a tuturor mulţimilor care nu se cuprind pe ele ca element n-ar fi banală, ci cardinală, atunci s-ar cuprinde ca element al mulţimii, care este, cum am definit-o, mulţimea tuturor mulţimilor care nu se cuprind pe ele însele ca element, şi prin aceasta ar fi banală.

Ştiam paradoxul, dar acum pricep consecinţa lui, cea de care Russell nu vorbea : Există, riguros, doar mulţimi cardinale. Acest rezultat este înfiorător, în sensul cel mai bun : nu mai există parte sau întreg. Totul este îndumnezeire, şi refuzul nostru încăpăţânat de a-L vedea este o discontinuitate de grad, nu de natură.

Pe Domnul nu-L putem cunoaşte doar cu o parte din noi, cum ar fi logica sau matematica, deşi Goedel a demonstrat argumentul ontologic al lui Anselm. Pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu-L putem cunoaşte decât cu partea din noi cea mai firească - adâncul, şi înaltul totodată - partea Lui, partea întreagă.

Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dat Lumina Ta !

2006-09-22

Poetul lui Hristos şi al României

Marele Virgil Gheorghiu

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Citesc primele zece titluri din cele patruzeci pe care le am din Virgil Gheorghiu, un autor admirabil. Sunt patru teme pe care le regăsesc la temelie:

1. Ferestrele cerului. Icoanele sunt descrise perfect. Pun azi pe site coperta, apoi toate cele recunoscute. Admirabil ! Voi pune aici textul (Virgil Gheorghiu, op. cit. pp. 20 sq)

2. Centrul-sus. De aceea nu poate fi găsit cu busola. Aiasta-i partida care nu-i nici la dreapta, nici la stânga, cea a adevărului.

3. Cum rezistă neamul românesc ? Ca orhideele, direct din cer. Direct, fără să mai moară. Idee de bază. Mai tare ca “ ebb and tide ” a lui Ghyka, sau mistica lui inhaerent montibus, care e doar istoric corectă.

4. Ortodoxie şi românism, apologia românească a Creştinismului ortodox, sine qua non.

Poetul lui Hristos şi al României
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ''De la 25ème heure à l'heure éternelle'' : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.

Virgil Gheorghiu pe când era acasă

Virgil Gheorghiu este poet adevărat: este poetul lui Hristos şi al României.

2006-09-11

Minţea Minos ?

Mino - ciună ?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Toţi cretanii sunt mincinoşi
Dar este Minos cretan ? That is the question... Se cere a privi un pic genealogia sa. Am studiat-o, de data aceasta chiar acolo unde a fost conceput Minos.

Primul cretan are o mamă din Fenicia pre-semitică, ţară care este lipită de Ţara Sfântă, la avanpostul răsăritean al Pelasgiei Magna panmediteraneene. Suntem în plină Europă Veche, cu tauromahia ei rituală, cu săritura peste taur la fel de rituală, şi cultul ei absolut pentru ipostazele zeiţei mamă. Mama Veche Europeană este zâna lumei minoice, în forma ei cu ochi mari asupra căreia insistă Crawford şi de la care Athena cu ochii ei cei glauci, şi bufniţele de pe tetradrahme, sunt o amintire îndepărtată mai palidă chiar decât Rheea. Şi mama lui Minos se numeşte, de altfel, chiar Europa. Am văzut-o întreagă, cu ochii mei, lângă biserica Sfântului Apostol Tit, la platanul veşnic verde din Gortyn, sub care a fost conceput Minos, fiul ei.

Pater certus est ? Căci tată pentru Minos, după mit, pare a fi doar un taur. Nici Tezeu nu era, cum veni vorba, fiul lui Egeu. Nu este în naşterea lui Minos nici vre-un tăuraş al soarelui – nici nu vedem cu aceasta vre-o altă ipostază cardinală a forţei viteline, şi vitale, una cu coarne, ca uterul, sau ca luna. Asta mi-este limpede. Atunci de ce este vorba ?

Nu ştiu. Dar ştiu că paradoxul lui Epimenide este posterior invaziei Pelasgiei ( minoice ) de către proto ionienii cei indo-europeni ( greci ). Tota mulier in uteroPater incertus est.

Ce încearcă atunci să ne explice această ascendenţă mitică atât de pură, a lui Minos ?

Justificările etnocentrice, desigur ! Grecii vin, culeg totul din lumea minoică, pun sigiliul lor peste tot şi ne cer apoi, tuturora, să privim straturile de până acolo cu vederea tubulară a acestui sigiliu, ca pe un “ miracol grecesc ”. Ori nu putem turti straturi multe şi fertile sub ultimul, acela sigilat, fără să ascundem adevărul. Acordeonul, nici el nu cântă când este pliat, ci numai când îşi desface bine toate foalele sub mâinile unui taumaturg.

Grecii predatori, care văd pe cretani drept pradă, închipuie pe Zeus drept taur în una din metamorfozele sale vestite şi proptercopulatorii – de fapt cam siluitoare ca de obicei în ethosul acesta grec cu adevărat barbar. Ei, grecii, fac mitul aşa, ca să justifice pretenţii dinastice şi “ eroice ” asupra Cretei celei bogate în măslini care le zâmbea primitoare din zarea de la miază-zi. Zeus, evhemerizat ori ba, o fi el siluitor barbar, însă nu e de loc taur. Dovada că Zeus nu e acolo când e conceput Minos, e chiar astromorfoza postcoitală a presupusului taur. Pleiadele, cu seminţele toate, sunt şi astăzi în Taur, iar Zeus, el, a dispărut de tot. De data aceasta grecii sunt mincinoşii...

Minos este deci primul cretan. Este el şi primul tiran ? Minte ? Să vedem, dar, ce face :

Interpretarea la Mitul Minotaurului
Minos trebuie să sacrifice cu seriozitate, intens, ca să fie singur stăpânitor. Regalitatea egeeană, într-adevăr, nu era exclusivă. Minos are fraţi şi asociaţi pe Rhadamante şi pe Sarpedon. Dar Minos este paşnic. Iar lumea lui – lumea pelasgică, pre-grecească – era într-adevăr de-a dreptul pacifică. Nu se făcea, pare-se – măcar până la venirea grecilor în sudul Europei – să te baţi cu fraţii umani. Iar Phaestos – palatul, luminos, apoi, zice-se, chiar al lui Rhadamante – nu are ziduri de incintă de loc, necum sisteme de apărare. Este evident un palat al păcii. Argumentul acesta, singur, este ca de obicei mai tare ca orice armată de ocupaţie, deoarece singura putere a lumii acesteia este nepătimirea.

Sacrificiul lui Minos trebuia prin urmare să fie şi el pe măsură. Minos, pretendent la autocraţie, ia deci măsurile ce se cer : Minos roagă pe thalassocratorul Poseidon să furnizeze un subiect mai de soi pentru sacrificiul ritual.

Palatul fratelui lui MinosDe ce oare toate palatele cretane sunt “ înclinate ” spre NNE ? ( poza aceasta © danwaniek.com )

Poseidon produce, în ciuda lui Zeus, un taur cu totul şi cu totul alb, dar un taur de data aceasta adevărat. Taurul lui Poseidon iese din mare, iar nu din scamatoriile jalnice, strict proptercopulatorii, ale lui Zeus. De aceea, şi nu pentru că se gândeşte să mintă în faţa lui Poseidon, Minos nu se mai îndură să-l sacrifice. Să fie vorba oare în evitarea sacrificiului acelui taur – alb, frumos, iute răsărit din mare – de o veche interdicţie magică ? Era de fapt problematică pentru Minos o atingere cardinală, prin taurul lui Poseidon, a constelaţiei Taurului ? Aceasta, cu Pleiadele, ca mai sus, sau ca în stereotipica indicaţie agricolă a lui Hesiod, era vizată prin sacrificare ? Nu cred. Pleiadele sunt ale Hiperboreenilor spre care se îndreptau atât de limpede toate palatele vechi ale Cretei. Nu-s caracteristice cultele agrare prin Creta. Creta nu are decât o singură mare câmpie, pe aceea din jurul lui Phaestos.

Alinierile lumii vechiDe ce oare toate palatele cretane sunt “ înclinate ” spre NNE ? Pentru Eterna Reîntoarcere la Isvor, Iată de ce ! ( poza aceasta © danwaniek.com )

Atunci de care Taur este vorba ? Este vorba de taurul perfect al astromorfozei din marele an platonic. Dalb şi proaspăt ieşit din mare, taurul de care îi este milă lui Minos nu e o constelaţie, ci un timp pur. Produsul lui Poseidon nu este constelaţia taurului, ci chiar Marea Zodie a Taurului. Este vorba de zodia timpului minoic, care se încheie, acum că marea Zodie a Berbecului dă semne că începe. Suntem, să nu uităm, la capătul lumii vechi, al vremurilor de aur, în preajma lui 2500 î. Hr. Altfel zis suntem în plin timp prepalaţial, şi chiar minoic MA I, cum vă place, după Marinatos sau Evans.

Dar să-i dăm sau nu dreptate lui Minos ? Cum oare ar putea să fie ucis taurul acesta dat de Poseidon ? El este tot ce avea timpul mai bun, este aurul pur al timpului...

Arma virumque cano
Armele timpului decăzut sunt însă ele însele decăzute, eficace şi crude. Prin comparaţie, armele rituale, ca faimoasa secure dublă pelasgică – de pildă cea aflată din săpăturile de la Arkalochori – sunt rafinate, pentru că sunt folosite doar pentru sacrificiu.

Taurul alb este deci chiar timpul minoic, un timp de aur încă, dar ameninţat de invaziile grecilor veniţi cu armele lor multe de bronz auriu – ce imită doar aurul, ca orice alt jalnic înlocuitor. Taurul alb pe care trebuia să-l sacrifice Minos este timpul alb auriu al începuturilor, din care nu se îndură să iasă Minos. Este timpul mitic al creaţiei, pe care Minos vrea, tiranic – sau măcar lipsit de înţelepciune – să-l facă să domnească în veac.

Faţa locului
Să coborâm puţin şi noi cu timpul, din zorile poetice, la căzăturile geopolitice. Cretanii sunt rafinaţi ca toţi europenii de baştină, prea ocupaţi cu religia ca să strângă arme sau informaţii. Nu observă deci cât de perfid se inseră în lumea cretană, prin daruri danaice, protoionienii. Aceşti “ atenieni ” se infiltrează cu şmecherii, căci încă n-au cai troieni. Au în schimb vaci de lemn…

Etnic indoeuropeni, deci invazivi, “ atenienii ” ca Dedal sau Tezeu, caută mai întâi punctele cele mai slabe din dispozitivul de luptă inamic. Dar acesta am văzut, este complet nepământesc, angelic, ca orice pace nepătimitoare. Să fie atunci, oare, ceva slab în jurul lui Minos ? Sau măcar slab de înger ? Iată lângă Minos şi pe Pasifa ( Pasiphae, strălucita, ca şi Phaestos ), soţia lui Minos. Femeia lui este de sorginte solară dar de fel cam vrăjitoare. Deci ea este ascunsă. E ascunsă ca orice metaforă lunară a tantrismului ritual de pretutindeni. Ea, lucioasa, iar nu luminătoarea, este doar un dor de lungire a plăcerii, şi ar vrea de fapt şi ea, ca şi Minos, ca lumea ei dulce ca smochina sau uleioasă ca măslina, să dureze. Aici va lovi Dedal “ atenianul ” . Aici va lovi şi Tezeu “ atenianul ”, luptător dibaci, erou cultural întemeietor, dar erou mai mult imoral decât imortel şi poate, somme toute, cam prea politrop.

Minos, cu nevastă-sa, vrăjitoarea cea vrăjită de propriile vrăji, nu-şi prea dau seama că timpul minoic nu mai poate fi continuat.

Endgame
Tragedia exteriorului civilizaţiilor este că orice perfecţiune lumească şi omenească trebuie sacrificată pentru ca adevărata perfecţiune, care este doar aceea a lui Dumnezeu, să ne mântuiască. Timpul lumesc este fertil, dar lunecos ca magma din Santorini. Pasifa se lasă deci fertilizată de timpul lumesc, şi lunecă, la fel ca lava rece din caldera de la Thera, spre mare păcat. Pasifa, mama Fedrei, a Ariadnei, et j'en passe, intră în toată paraphernalia laţurilor Dedalice, cu lemne, piei, şi mecanisme care îmi amintesc deja de timpurile noi. Pasifa trece ca o vacă de loc sacră în timpurile noi, sperând să fure ceva din cele vechi, acelea dulci ale începuturilor.

Dar vai, produsul unei concepţii atemporale, petrecute în scopul perpetuării vremurilor de aur, este monstruos, hibrid - de fapt, şi în primul rând, de loc perpetuabil. Mai mult, produsul acesta de concepţie, păcătos, va înghite, ca şi străbunicul Kronos, tot ceea ce produce sau doar atinge.

Ironia cruntă a oricărei soluţii de continuitate forţate este lipsa soluţiei, agravată prin decăderea de-a dreptul din cardinalitate.

Nu ne este dat nouă să facem cârmă vremurilor, dacă nici măcar nouă înşine nu ne putem fi cârmă. Purtându-ne fără păcat am putea câştiga dincolo mântuirea, dar nu lungind plăcerea pe aici. Minotaurul este deci neviabil şi ucigaş.

Minotaurul, copilul monstruos al Pasifei, dar nu şi al lui Minos, este timpul decăzut, infiltrat de istorie, “ bronzat ” şi protoionianizat. Am pus atâtea ghilimele la “ atenieni ” pentru că în lumea minoică Athena era pelasgică, monumentală, pre-egeeană şi – în ciuda propagandei posterioare a grecilor – de loc grecească. Minos ar face totul ca această civilizaţie a Europei Vechi - al cărei bastion de miază-zi era curtea lui - să dureze.

Dar vai, timpurile s-au schimbat deja, şi nu arată de loc frumos.

Minos face deci orice mai poate : ascunzişuri “ egeene ”. Face casă Minotaurului, îi dă beizadele ateniene în gaj ( un canal de apărare slab, ce va fi exploatat de Tezeu ). Ascunde, clădeşte. Face mulţi copii de care se ocupă. Deşi nevasta îl blesteamă, el face, mereu cu altele, tot mai mulţi copii, îi face chiar cu fete ateniene, de data asta fără ghilimele. Minos face prin urmare orice ca să schimbe destinul şi să lungească timpul. E un ratat, pentru că a vrut să fie un modern.

Minos, astfel, nu-i decât umanitatea care luptă unde nu trebuie - un alt Tantal ! Cum să umpli pithos-ul cu sita ? Copiii lui înşişi îl trădează... Casa lui Minos nu mai este temută de nimeni. Propaganda piraterească a “ atenienilor ” este mai tare decât serviciul de contrainformaţii minoic. Labirintul, care era doar un “ branding ” minoic al casei cretane, un soi de marketing care răspândeşte o sperietoare antipiraterească, se arată a fi doar atât, o biată casă.

Tezeu pricepe. Tezeu face astfel ravagii. Tezeu găseşte drum în mijlocul casei lui Minos. Fură, ucide, piratează. Adaptează tot ce găseşte şi rescrie istoria ca învingător. Aici mitul pululează în detalii tipic indo-europene. E greu de interpretat un text care se ţigăneşte ca o epopee indiană într-o bogăţie de aşchii adânc sfâşietoare, ce ard tot ce ating şi ne rup inima de milă. Firul îl are doar Ariadna, dar vai, şi ea este sedusă de Tezeu, care nici măcar nu-i fiul lui Egeu, ci al lui Poseidon, ca toţi piraţii şi hoţii mărilor. Tezeu nu e decât prea politrop. Seduce pe Ariadna, dar o abandonează lui Poseidon, şi se însoară cu Fedra. A furat toate fetele din casă, şi le-a dus. Tezeu, ca Terente, fură fete… Le fură, le duce, şi nu le mai aduce... Minos pierde. End of Game.


Epilog
De ce piere oare tot ce e mai bun şi frumos, dar numai lumesc, într-o civilizaţie ?

Sincronismul e cheia : Minos nu mai minte într-o vreme în care totul este minciună. Ironic, tot el este regele gol, căci este mereu fără mască. Desigur, Minotaurul, fiul neveste-sii, nu este doar vre-o mască rituală de pe sub curţile atleţilor cretani ce sar peste taur, cum s-a mai zis. Minotaurul este decăderea minoică în timpul ionian de la sfârşitul Marii Zodii a Taurului.

Pe scurt, pentru cultura SMS-urilor : Grecii au câştigat. Minoicii au plecat. Cretanii fug, în ceea ce s-a numit, impropriu, marea migraţie miceniană. Grecii se instalează în Creta. Şi o vor conduce înspre o altă plină mare zodie, cea a Berbecului lor. Lumea va zice că miracolul lumii vechi este grecesc. Vae victis !


Anexa 1
Dar mai e ceva : Ca să supravieţuiască, Minotaurul, se zice, avea nevoie de carne de om. Nimeni nu a observat, se pare, că şapte fete şi şapte băieţi, sau paisprezece tineri “ atenieni ” abia de ajung Minotaurului pe-o măsea pentru trei ani… Este vorba de fapt doar de luptele cele mai carnale din timpuri decăzute, de început de ne-lume. Aceste capuchehaie “ ateniene ” sunt însă ele însele hibride, şi păcătoase, ca Tezeu, căci se arată a fi panice, cu totul crivofore. Criantropii se luptă cu Minotaurul. Pan, prototip arcadian, fiu de hoţ şi el, ca orice zeitate tutelară nouă a grecilor, are păr pe trenul posterior ca un ţap, şi purtarea lui este peste tot berbecească. Lupte se dau peste tot cu carnea. Înving aici criantropii, neam de hoţi de la Galaţi, deveniţi piraţi. Au timpurile noi de partea lor. Buantropul timpului de tranziţie, Minotaurul, este învins.

Minotaurul este sfârşitul plăcerii rafinate. Fertilitatea sa nu se va mai concretiza. Stirpea minoică se stinge. Vin micenienii, iar neamurile Cretei încep marea migraţie “ miceniană ”. Tezeu iese din labirint, care nu-i altceva decât casa cretană prototipică - acel amestec de sat cu un cartier citadin prin case lipite de un palat. Tezeu iese din labirint. A cucerit centrul. Va începe de-acuma o nouă lume, una cu totul de hoţi. “Fă-te om de lume nouă, să furi cloşca de pe ouă...”, observa just Nicolae Filimon, în foarte actualul Ciocoii vechi şi noi… Epimenide, cretanul, zicea că toţi cretanii sunt mincinoşi. Minţea Epimenide ? Minţeau oare cu toţii ? Din această dilemă veche oare cum mai putem ieşi ?

Concluzie

Nici prin stânga nici prin dreapta ! Pe sus ! Doar pe sus !

Trebuie învins timpul profan...

Creta era, chiar victa, un fel de Mecca pentru lumea nouă, foarte crudă, a grecilor. Creta era educatoarea neamului grecilor, mama culturii pre-protogeometrice post-miceniene, şi modelul ei matur, nec plus ultra. Creta mai era apoi desigur orice conta pentru navigatorii proto-ionieni - kibla, Olimpul, ţinta din zare, ca mai întâi Delos-ul. Creta era chiar centrul lor de vise, deoarece aveau şi ei un suflet de mântuit. Navigare necesse est. Caelum, non animum mutant qui trans mare currunt... Grecii sufereau, se căutau, ca la vechile altare pelasgice continentale de la Dodona sau Delphi. Cine i-a ajutat, mimând adaptarea, să treacă marea ? I-a ajutat primul om de la zei, apoi de la titani încoace, cum este, în fine acest rege Minos, dintr-un palat cu polithyron, fântâni de lumini, tholos, şi mai ales beciuri tainice cu sacrificii de purcei de lapte pe skia şi pe eskhara. El este ultimul om vechi...

Ca Menes egipteanul, Manu indianul, Nu-Ma romanul, acest Minos cretanul este om. Nu s-a făcut ne-om ca Manea scurtul şi urâtul... Este vorba de amintirea unui om adevărat, pe care în chip cu totul ciudat, toate miturile vechi îl pun la temelia vremurilor noi ca Mano-le - Emmanuel - pe Ana ( zidind-o, ca sufletul). Ultimul. Om de omenie. Ultimul om - cum s-ar zice azi, sensul este exclusiv ironic - “eşti ultimul om”.

Pentru că nu s-au găsit măcar cinci oameni, se ştie, chiar Constantinopolul a căzut. Cine mai aminteşte aici de târguiala lui Avraam cu Domnul pentru un număr minim de oameni ? Diogene, cu lampa lui aprinsă, căutând în miezul zilei... Guénon, aflând ce scriu, mustăceşte, cred, din imensa lui mustaţă. Iată omul cel vechi devenit, după Vedanta, propriul său unic viitor, fără nici o devenire... Dar ce spun aici ? Pentru ce S-a Făcut Însuşi Dumnezeu Fiul Omului ?

Corpul, casa, cetatea, cosmosul, apoi cerul cretan, nu mint pe nimeni. Minos, omul cel vechi, a rămas credincios casei sale. Ei, şi astfel am putut-o vedea încă şi eu, smeritul, turcitul şi păcătosul. Iar dacă m-am nevoit ( dar nu învrednicit ) a găsi o cheie isvorului hiperboreean al vechii Europe, atunci pot opri povestea mea aci. Am încălecat deci şi eu, liniştit pe şea, oameni buni, iar aceia dintre voi cu inima mereu bună ştiu că n-am scris aici doar o mare şi minunată mino-ciună…

2006-07-25

The Lie that we Didn't Exist...

On Finding Out that You Exist...
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

In Church you find out that you exist, said the famous Petre Ţuţea.

I will not make an apology, but my story, out of the previous quote :

Orthodoxy is for the sinners like me, not for perfectionists but for those who love Christ. Orthodoxy does not need advocates, only needs witnesses. Orthodoxy is silent. Orthodoxy is uniquely “tainic”. Orthodoxy is more than culture, being in the “cultura Duhului”. Orthodoxy teaches the recipe for a perfect society, even on temporary bases, like soul teaches for the body. There is no limit for Orthodoxy.

Ontologically, I discover completeness and infinity in the same living being. I taste in full consciousness the body of Christ. I see Him sacrified for me, the very one who crucifies Him every day. Christ, Who is God made the Son of Man, sacrifies Himself for me ! Where do you find a religion where God Himself sacrifies, for you to become like Him ?

Orthodoxy is the ultimate liberty ! Orthodoxy is carrying the Cross in a right way. It's therefore not only for slaves, but also for the masters of the universe, the very same people who fight to become masters of their own passions and sins. Orthodoxy is never impersonal. It's not a recipe, is life, real. Sins are never mastered. We could never vanquish death by ourselves. God comes between us as the Son of Man, to take them on His shoulders, and free ourselves. God is the victor of death, which is only brought by our sins.

Orthodoxy hates sins and loves sinners, for they carry the light of Tabor. Orthodoxy destroys sins, and not bodies, which real saints keep in their entirety and with a pleasing smell for eternity, and for us all to worship. Orthodoxy looks for perfection, not merely for the better me. For indeed, perfection – and perfection only – makes us understand the pitiful and immensly humble condition we build as humans.

Who thinks they are enough for themselves ?

Who could ever be enough for themselves and their own hubris ? And yet, in search for perfection, in waiting for the Kingdom of God, we have infinite steps ahead, every day, in a continuous ladder which leads us directly to God. Orthodoxy is life, is nature, is harmony, is peace, is my Holy Cross.

The author of the Epistle to Diognet explained to that governer that Christians in this world were like the Soul for the Body. Mine is now ready...

2006-07-23

De Patruzeci de Ani...

Caut lumina...
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Şi am aflat dreptmăritorii creştini printre cei mai inteligenţi, mai rafinaţi, mai pătrunzători, mai îmblânzitori, mai de pus pe inimă, mai plini de pace şi mai dulci oameni. Dar acest fapt este, desigur, secundar... Cum ar mai spune odată un părinte rus hâtru, ca atunci, prigonit cum era, şi iară, şi în aceste vremuri, tot mai de bejenie : Fiţi senini ! „Troiţa există, deci Dumnezeu există”... Prin pace facem, prin noi facem, iar nu desfacem. Important nu e deci a schimba lumea, pe care Domnul o iubeşte şi o îngăduie încă, aşa cum e. Important este a trage sau a ţine nădejde. Dacă mai dezamăgeşti deci iar, prins în mijlocul evenimentelor, şi vezi cum vezi peste tot răul, schimbă-te pe tine...

2006-07-21

Ne-am Gandhit că, de-amu'...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Drept măritori ori ba, smerenia mea vede azi timpul curgând spre capete... Mi-amintesc acum, privind în Liban ca mireasa, mi-amintesc de Mahatma Gandhi, răspunzând unui ziarist britanic, care l-a întrebat ce crede despre Civilizaţia Occidentală :

– Cred c-ar fi o idee foarte bună !

2006-06-19

Bădiţa Eminescu pentru Veronica. Or fi eu ? Eu oi ridica...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Eurydike este un mit fondator. Este astfel un mit al sufletului, desigur.
Te face mut, ca orice mit. Iată cum îl înţeleg :

În firea femeii stă viaţa, dar nu Viaţa din Cale şi nici cea din Adevăr.
Viaţă este numele Evelor, „ dar ale Evei fiice dau buzna în livadă, din merele oprite să facă marmeladă ”.

Şarpele şi-a pus şi el adânc, sămânţă, în aparenţă dulce, dar de fapt doar sămânţă de măr ucigător. Iar şarpele, rătăcind pe cei aflaţi deja în rai, inversând şi sunete şi bucurie rostită... Iar, rai, măr, miere, miereu...

Orfeu descântă sămânţa ucigaşă a şarpelui. O face cu talent, cu cântec, şi mai coboară şi el, la vale, cât mai adânc ad inferos, întocmai ca şarpele. Cum mai peste tot, în pădurea frumoasei adormite, tocmai mărul este ucigaşul, pentru că e rătăcire - stă, cu alte cuvinte, în gât - Orfeu încearcă să-l mântuiască. Limba noastră ia numele acestui apple Vennemannian, abol, cu toate inversiunile lui silabice, drept dulce, merişor, mieriu - mellitus, nu drept chin-opul altora... E doar Mărul lui Adam...

Dar Orfeu nu e Mântuitor! Nu este decât un Mântuitor – Mântuitorul.

Orfeu încearcă. Dar taina îl depăşeşte. Nu prin adâncul ei, căci Orfeu este maestru prin hipogee şi în toate cele de-ale nopţilor Cabirilor. Orfeu merge cât de adânc poate iniţiatul, chiar dincolo de hăul şi pârăul uitării. Dar Orfeu este depăşit de uitare însăşi, căci uitând să uite, el uită şi ceea ce nu trebuia să facă.

Pentru ca să nu uite ce e cu adevărat important, Orfeu ar fi trebuit să se gândească mereu doar la ceea ce e cu adevărat important. Ceea ce e cu adevărat important se ţine mereu în inimă, fără loc pentru alte fleacuri. Nu degeaba interpelează îndemnul apostolului Pavel, „ rugaţi-vă neîncetat ! ”

Orfeu încearcă deci, fără să nădăjduiască, fără să creadă, fără chiar să iubească de-adevărat. Ştia, ante portas, totul despre vulgata spes, fides, caritas-ului. Ştia să cânte şi să descânte. În culturile toate, cu excepţia celei de azi – în care doar se ţipă – ei bine, mereu se cânta, se descânta şi se şoptea. Desigur, asta Orfeu ştia.

Orfeu încearcă, deci, descântă, apucă un firişor de viaţă, pentru că este îndrăgostit. Dar nu stă drept… Face lucruri meseriaşe, umblă la tehnici, se dă mlădios, tantric, lungitor de viaţă, mag şi taoist. Orfeu ştie toate acestea, altfel n-ar fi chiar el Orfeu vestitul.

Însă Orfeu nu ştie să iubească pe Cel pe care iubindu-L cu adevărat ne mântuim cu toţii fără excepţie. Orfeu nu-şi ţine crucea drept, ci o apleacă puţin, ca să treacă aşa cu ea mai departe. Amenajându-şi mizeria, prin hrubele sale de mistere, cum avem cu toţii prin văgăunile cele de prin dinlăuntrul sufletului care uită de sfinţenie, Orfeu nu reuşeşte decât să şi-o adâncească.

Orfeu scapă astfel la puţină dulceaţă, în instrumentaţiile sale.

S-ar zice că ontologia lui este aşezată prea puţin breaz.

Ce este, la urma urmei, o privire ? What's in a rose ? Şi ce e în camera aceea, singura, în care nu trebuie să intrăm ? Nimic. Camera aceea tainică este aceea a nimicului. Măcar aici a scris bine Veronica, dacă nimicul te aduce până la a călca interdicţia, atunci tot : „ Nimicul te reia, nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea...” . Tocmai asta ar fi trebuit să-l facă să se dumirească, în al unsprezecelea ceas, pe cel care calcă peste tabu.

Orfeu se apleacă în fine a privire, şi deci nu mai stă drept. De ce să se mai agaţe atunci Eurydike, cea al cărei nume însemna, cum a tălmăcit genial Densuşianul, întinderea legii celei vechi, sau prea „ larga dreptate ” ? Cuvântul din numele celei iubite este frumos ca un mort tânăr, ar fi spus bădiţa Eminescu mândrei lui măritate, celei ispititor numită Veronică.

De cine, deci, să se lipească viţa ? Dacă tija mlădiţei abia mijite este şi ea prea mlădioasă, de cine să se lipească puţină viaţă ? Şi acesta este şi tâlcul – Orfeu piere şi el pentru că nu-şi ţine crucea drept. Şi ca oricine uită de vitejie, Orfeu piere chiar de mai multe ori : O dată trecând pragul care nu trebuia trecut. O dată în durerea pierderii Eurydikăi. Apoi în sfâşiere.

Pe Orfeu, cântăreţul iubirilor îl dezmembrează, cu furii orgiatice, toate cele care se credeau compuse de rectitudinea lui, întocmai ca gândurile cele fără de inimă : Ne-întregite, şi disperate de rămânerea la stihii, maenadele ( ce nume frumos de tâlcuit este şi acesta ! ) se dezlănţuie. Forţe oarbe, regresiune totală, animalitatea preiau mereu conducerea când nu e cruce. Desigur că mulţi s-au păcălit şi s-au dat duşi la rându-le în jos cu interpretări „ traciste ” ori „ etice ” aici.

Interpretări ortodoxe nu există la mituri, cu excepţia celor savante ale doamnei de Souzenelle. Cu toată stima pentru ontologia doamnei, sinteza dumneaei este un sincretism savant şi atât. E adânc… Dacă domnia ei a naţionalizat interpretarea miturilor, iertare să-mi fie mie, un boţ cu ochi, acolo, că eu o privatizez !

Ortodoxia are cu mult mai multe şi mai importante lucruri în lucrare. Oricine atinge Scara Sfântului Ioan Scărarul pricepe imediat de ce ortodoxia nu se poate risipi în cultural, nici nu poate decade în etic, iar nici în vorbării să mai vorbim. Ortodoxia este calea dreaptă, este firea, este cea care face din noi toţi nu mai puţină strâmbătate, ci de-a dreptul lucrarea. Ortodoxia curge deci de-a dreptul de la Cale, Viaţă, şi Adevăr.

De aceea tac şi eu ruşinat de gura asta ce nu mai ştie să spună decât ţăcănituri. Că gura este făcută pentru rugă ! Ruga singură este după fire lucrarea, iar după lucrare ţinerea lumii. Ruga este şi cântec, şi tăcere, este şi gol de foc, şi simfonie de lumină. Gura în rugă este nu amintirea întregului, ci întregirea însăşi.

Orfeu trebuia să caute pe Eurydike în sus, iar nu în jos.

Orfeu trebuia să uite de tehnicile extazului şi să abandoneze orice descensus ad inferos. Cu inima, cu ruga inimii, şi cu stâlpul de foc al rugăciunii, ar fi urcat-o din orice cotlon al infernului pe Eurydyka lui. Numele femeii gemea de cererea ridicării ei drept, din orice largă dar veche a ei aşezare : Mă ! Eurydike, Eu,… ridică-mă !

Încă de la începutul poveştii, larga dar vechea aşezare a iubitei lui Orfeu în dreapta rugă ar fi adormit-o ca pe o frumoasă din pădure, iar nu ca pe o falsă mireasă, abia ţinându-se de un pai, şi acela lunecos ca o privire.

2006-06-12

Fiul ploii

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Pe când eram la armată, un caporal, pe care îl porecliserăm Pluto, deşi nu era încă plutonier, m-a întrebat ce diplome aveam. Nu aveam pe atunci decât ce primea orice bacca laureat – frunze şi bace de dafin pe frunte. Caporalul a luat o hârtie uriaşă, atestând nu mai ştiu ce, din dulapul companiei, mi-a pus-o pe cap în chip de umbrelă, şi mi-a zis, ritos : “ Vezi, dacă n-ai asta, eşti fiul ploii ”.

N-a avut dreptate cu diplomele. Mai târziu le-am luat, şi tot fiul ploii am rămas. Dar poate că Pluto a avut totuşi dreptate, numai că lumea s-a întors pe dos. Referinţele, într-adevăr, se schimbă repede. Iată, chiar aici, că astăzi un diplomat trebuie să se ţină într-un loc ascuns, cu blogoree.

Matila Ghyka scria că aceia care găsesc simboluri peste tot sunt obositori. Totuşi, despre realitatea ultimă nu se poate vorbi decât prin simbol. Simbolul este un “împreună aruncat” dintru început.

El este creaţie, mântuire şi desăvârşire, nu doar le reprezintă. El are realitate, cum scria Eliade în Eterna Reîntoarcere, pentru că participă la ceva care îl depăşeşte. El are consubstanţialitate cu realitatea, contemporaneitate cu ea, apoi chiar prezenţă durabilă. Unii, ca mine, spun chiar că simbolul are “cardinalitate”, înţelegând prin cardinalitate proiecţia vizibilă a invizibilului, dar şi actul proiecţiei. Simbolul nu pare a fi ci este.

Realitatea ultimă este însă mereu personalizată pentru că realitatea ne precede, şi ne reprezintă, ca orice criteriu drept. Dar realitatea este greu de atins, este şi un model, deşi etimologiştii atrag atenţia asupra aspectului “spart” al zvârliturii din syn ballo iar în peştera lui Platon nu pereţii se sparg ci umbrele. Pentru mine orice simbol are mai multe feţe : mai precis trei, ca orice esenţă care nu poate fi reprezentată.

Prima faţă este cea care izbeşte pe privitor, îl intrigă, sau îl provoacă, aşa ca roşul buzelor Batşebei pentru regele David cel pofticios călcând interdicţia magică.

A doua faţă este cea care mereu reverberează prin repetarea simbolului peste generaţii, aşa ca un câmp de forţă, ca o participare, ca o reîntoarcere perpetuă.

A treia faţă este singura manieră de a fi privit. A fi privit tu, nu ea, întocmai ca în faţa unei sfinte icoane. Doar a treia faţă este faţa şi teoretic şi tehnic corectă.

Despre aceasta, palpabilă, cea pe care o putem săruta cu sărutarea buzelor noastre, venerând-o, este bine să ne pregătim întru mai limpede pricepere. Poate că povestea umbrei “sparte” care lăsa paşi ne ajută. Ei bine, basmul umbrei, care este descrierea cardinală a sufletului dintru început, rosteşte adevărul acesta aşa :

Domnul lăsa paşi, care se împleteau cu paşii unui păcătos. Păcătosul se întorcea şi vedea mereu două feluri de urme, ale lui şi ale Lui. Acestea “din urmă” se împleteau tot mai aproape, până ce s-au îngemănat. Atunci păcătosul l-a întrebat pe Domnul de ce l-a lăsat singur. Iar Domnul i-a răspuns că nu l-a lăsat singur ci că l-a luat în braţe ca să-l ajute când îi era mai greu.

Ne-am lăsat duşi, crezând că privim noi primele două feţe, cele care lovesc şi care vibrează. Acum putem privi a treia faţă în linişte :

Deoarece delicateţea infinită şi priceperea supraomenească, dar personală, şi mereu caldă, a detaliului alcătuirii sufleteşti nu sunt niciodată abstracte, simbolul este chiar realitatea, iar nu o reprezentare a ei. Este o “parte întreagă”, nu în chipul unui ciob spart şi recompus, ci în chipul a ceea ce apostolul vedea direct şi nu în oglindă.

A treia faţă este cea care ne creează în orice clipă. Este cea care se schimbă pe unele Feţe. A treia faţă le îngemănează pe primele şi poate chiar le reprezintă, pentru cine le mai poate pricepe. Dar aceia nu sunt cei care caută simboluri peste tot ! Tot Matila Ghyka scria însă mai departe că aceia care nu găsesc simboluri nicăieri nici nu există...

Ploaia şi Vântul

Gânduri în seara de Rusalii
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Noi, pribegii prin această lume, doar ne înmulţim pe noi, iar Duhul Sfânt se coboară şi se înmulţeşte şi pe Sine, şi ne mai înmulţeşte şi pe noi. Duhul se simte, iar pe apostoli îi şi mişcă de-a binelea, cu totul. Iar noi nu prea ne simţim de fel. Cum facem noi ? Ne facem copii, şi facem copii. Chinezii au pentru facerea copiilor o denumire simbolică : „Ploaia şi vântul”. Ori vechimea denumirii acesteia, de loc simbolice sau sibiline, este o taină de multe ori milenară, în Duhul :

Facerea care mereu se repetă este o taină. Dar numai Învierea este o taină a tainelor.

Chinezii au crescut şi s-au înmulţit, ca ploaia şi vântul însele, şi prin tehnicile de „viaţă lungă” scrise de la Împăratul Galben încoace, tare la modă azi, şi tare dulci de altfel dar mai ales tare păcălitoare. Să fie oare această cale largă mântuirea noastră ? Sunt oare Taoismul, sau Tantra, comparabile măcar cu marea dulceaţă a vieţii veşnice ? Nu, căci ele sunt numai dulceţi ale vieţii lungi, care fac un pic „prea mult zgomot pentru câtă fericire pot aduce”, cum scria Panait Istrati.

Iată de ce văd astfel : Izgonirea din rai e o pedeapsă doar în sensul de paideusis, acela de învăţătură. Doar căderea noastră, nu pedeapsa este păcatul. Păcatul noi l-am făcut, şi Domnul nu s-a îndurat să ne lase să trăim altfel decât dumnezeieşte, astfel căzuţi cu păcatul nostru. De aceea Adam şi Eva au fost izgoniţi din locul numit dulceaţa raiului. De aceea Domnul a trimis pe Fiul său, ca să învingă moartea adusă de păcatul de moarte, să-l ia ca un muritor, pe Cruce, apoi să învieze.

Domnul nu a vrut să ne lase în păcat odată ce dulceaţa vieţii a fost înlocuită de şarpe cu o dulceaţă mincinoasă. Aceea părea a fi dulceaţa vieţii, pentru că părea a asculta de porunca Domnului „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Dar nu era decât dulceaţa mincinoasă a mărului din care nu trebuia gustat pentru a a avea viaţă veşnică.

Dulcele mărului este gustat doar în Taina nunţii. Orice neam, de la începuturi pune sfinţenia naşterii la locul ei cel de sus. Să vedem, dar, ce se întâmpla înainte, când mântuirea celui căzut doar se prefigura. De fapt, chiar Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur.

Cum era reprezentat idolul Arameenilor, zeul furtunii...
Iată-i stela, erectă şi strălucitoare, epifanică, la fel ca tot ceea ce se numeşte în arameeană ( care este proto-semitică prin excelenţă, cu o identitate încă ne-furată ) Bet Eli, casa Domnului, aşa cum în cosmologia babiloniană „semiticul” Babyl este de fapt Bab Eli, poarta Domnului.

Nimeni nu poate ignora taina naşterii! Honni soit qui mal y pense. Chiar faptul că toate înjurăturile grele se referă la facere este o recunoaştere a sacralităţii – doar una întoarsă pe dos. Domnul s-a arătat la Betel ( Bet Eli ) care este piatra cea luminoasă din Luz ( Gn 28, 18 ). Pe vârful acesteia Iacov, trezindu-se, a vărsat undelemn.

Locul este de trei ori sfânt. Căci tot acolo s-a întors Iacov de la arameeni, cu cele patru femei arameene ale sale, şi a făcut jertfelnic Domnului, şi a ascuns sub stejarul din Sichem idolii arameeni ca acela din desenul de mai sus şi chiar cerceii femeilor. Greu te lepezi de trecutul întunecat, la Luz...

Acolo a murit Debora, doica Rebecăi, şi cu ea s-a îngropat - sub stejarul plângerii, odată cu pitiatismul delfic - pitonismul minoic, iar cu acesta, toată lumea veche.

Acolo a murit na-ad-ba-ta-ismul arameean, apkalatu-ismul babilonic, sibilinismul vestalic, margaismul Hadjerei ciadiene, apoi cel arăbesc al Schlachtenjungfrau-ei, acolo au fost concepute in nuce modelul amfictioniei ismailitene, a celei din Laqe, a Edomului, a Nippurului, a ligilor delfice sau al Fanum Voltumna-ei etruce – în total, în Luz, s-a prefigurat mântuirea noastră, şi uciderea morţii celei mincinoase, a dulceţii false, a aceleia mortale, în toată lumea veche : „ Neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc… spre a lor pierzare ” ( 2 Ptr 3, 16 ).

Căci acolo S-au arătat Dumnezeu lui Iacov. Traducerea pluralului este corectă, deoarece Mântuitorul, cu Sfântul Duh, cu Tatăl, sunt peste tot în Sfânta Scriptură, cu legământul Său cel nou prefigurat deja în toate scrierile legii celei vechi ( puse pe hârtie abia târziu, de către scribi arameeni, poate pentru că iudeii în robia din Babilon nu mai ştiau să scrie la fel de bine arameeana ).

Fulgerul Treimii nu se arată deci numai în Salem - când Avraam dă dijmă lui Melchisedec (Gn 14), prefigurarea Arhiereului în veci ( Evr 5, 6 ) sau în Filoxenie (Gn 18) pe care o privim înmărmuriţi prin Troiţa lui Rubliov. Aici, la Luz, Domnul a făcut Israel din numele lui Iacov arameeanul.



Şi nu se nasc profeţi în Galileea ? Aici, la Luz, Iacov arameeanul, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, se desparte nu doar de unchiul şi socrul lui, Laban, arameeanul, ci şi de tatăl său – un arameu pribeag, 'arammi 'abed 'abi, faimosul אֲרַמִּי אֹבֵד אָבִי ( Dt 26, 5 ). Mântuitorul, copil fiind, la fel face când merge cu Maica Domnului la Ierusalim, de se tem acolo că nu-L mai găsesc. Iar Iacov, mai ales de tatăl său se desparte, pentru că a aflat acolo, în Casa Domnului, pe Tatăl cel adevărat.

Astfel devine Iacov ( uzurpatorul ) Israel ( cel ce luptă cu El ) ! Prin separare ! La Luz, Iacov arameeanul ia numele de Israel. Cine are urechi de auzit, aude! Israel - mai trebuie oare să ne amintim - nu a fost niciodată un nume etnic ci unul ales... Căci numele Israel, indiferent ce vrea propaganda laicilor sionişti cu scopurile lor politice, arată doar neamurile, aramaice, galileene, danice, veniaminice, ale Iudei, etc., care sunt ele cele ce L-au ales pe El. Iar mai întâi, după Iacov arameeanul, cele douăsprezece triburi amfictionice, etnic diverse. Dar acelea sunt cele care vor ieşi din Egipt şi anume cu un egiptean, Moise, iar nu cu Iosif, fiul cel mai mic al lui Iacov, care a emigrat acolo. Astfel se face că amfictionia cea mai gălăgioasă a lumii are un act fondator fundamental ne-etnic, mai ales ne-iudeu, iar acesta a început prin gestul lui Iacov arameeanul la Luz, sau la Lux, care este numele de la origine, cum se vede, ne-semitic al Luminii ( Casa Domnului ). Câtă dezinformare în cultura fariseică ! Dar, cum zicea chiar ruga papistăşească a Vinerii Mari – ruga cea dinaintea cenzurii globalist-sioniste, Oremus et pro perfidis Iudaeis !

Gestul lui Iacov la Betel, cu visul, lupta, apoi jertfa sa, este deci nu doar acela al unui uzurpator lovit de Înger drept în şold noaptea, ci este un gest fondator. Aici începe legământul care este nici mai mult nici mai puţin decât pregătirea în lume a venirii Mântuitorului printre noi. Eliade ar fi zis că Luz este ax al lumii, ( de la lumen, deopotrivă „canal” şi „lumină” ) locul de comunicare dintre cer şi pământ.

Sfinţii părinţi văd în scară pronia, ca pe o identitate dintre transcendenţă şi prefigurare a întrupării, scrie părintele mitropolit Bartolomeu în traducerea sa a Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Scărarul chiar aşa îşi concepe Scara.

Colinda noastră bine, frumos rosteşte “pe o scară de argint se pogoară Domnul Sfânt”.

Dar stela din desenul de mai sus e gravată, ca acelea egiptene descrise odinioară în primul volum din Zalmoxis de un profesor italian – Raffaele Pettazzoni. Oare ce grăieşte ? Ce ascundea femeia lui Iacov când fugea departe de tatăl său care o urmărea cu luptători ?

Ian' să privim desenul de mai sus : Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur. Deasupra se află un fenix cuprinzând Zgăul zgâit syzygic, cu aripile desfăcute, în epifania marii eclipse de soare, aceea cardinală, faimoasă şi din stela victoriei lui Naram Sin. Soarele este Ea, luna este El, ale cărui coarne sunt şi pe coiful regal. Zeul furtunii din Tell Ahmar, pe Eufrat, dar înainte de Abora lui Abaris hiperboreanul, stă călare pe taurul cucutenian, rigid, cu atitudinea rituală şi gestul „masonic” al „panicii” sau al opririi vânturilor din care ar decurge, chipurile, puterea lui asupra soarelui.

Coarnele tăuraşului solar, cucutenian, iar nu hurrit, au caracterul solar, feminin al uterului, udder-ului, ugerul greu, m-udara, b-udara, puterea. Tăuraşul, şi mic şi mare, este feminitatea zeului, este shakti, dar mai ales shekina. Protosemiticul este indicat de Arabicul mudārā, ceea ce înseamnă toleranţă pentru locul de construire, dar şi bucurie din inimă. Cuvântul - îl voi căuta odată - fiind şi gruzin şi iranian, şi paleoslav, trebuie să fie proto-semitic şi hurrit.

Feminitatea deplină este plecată, împlinită, smerită şi prin aceasta, şi doar prin aceasta, conducătoarea supremă a zeului călare. Shakti a sa, conduce pe Shiva peste muntele ceresc Kailash, în tantra cea mai pură, unde rezidează „ascetul” Shiva, doar pentru că i se supune. Shiva este el ascet, dar „ veghează” foarte neortodox acolo pentru ca Parvati să nu devină Kali neagra sau chiar Durga, muma pădurii, după credinţele pre-ariene - se pare tot vedice - din hinduism.

Decurge din „supunerea taurului” care este „luat de coarne” acea superstiţie rabinică a talmudiştilor babilonieni, cum că ar exista vre-o precedenţă a vântului asupra ploilor, ori chiar a soarelui, deoarece, chipurile, vântul goneşte norii. Dar mai ales decurge din poziţia solară a lumii pre-semitice, ca la sumerieni ( El este luna cu coarnele puterii virile, iar Ea este soarele ) că există o imago mundi care nu dă greş : întregul este mereu complex, dar poate fi priceput direct, cu inima. Până şi copiii ştiu mai bine decât cărturarii şi fariseii : Uneori cusut cu aţă albă, uneori cu „păsărele” la cap, alteori „colac peste pupăză”, zgâitul lasă „belului” o „păsărică” – sensuri genetice, pe sub gene şi pe sub sprâncene, care nu sunt doar „la ochi”.

Dar aşa cum forma perfectă a societăţii este ascultarea credinţei, aceea a dreptslăvitorilor creştini, tot aşa forma perfectă a iubirii este aceea a iubirii prin care smerenia şi mila au precedenţă absolută. Jerfa nu este sacrificiu dacă nu este a ta. Când Domnul însuşi Se sacrifică, iar tu, păcătosul, ai libertatea şi nu obligaţia să accepţi Sfânta Jertfă, atunci, şi doar atunci, primeşti direct sensul tău. Primeşti şi dai Sfintele Daruri. Ale Tale dintru ale Tale...

Cum să ştii din enciclopedii toate acestea, ce simt azi, când sunt scrise direct în carnea ta ? Sunt scrise cu litere adânci, mari cât cele ale rugăciunii inimii. Ori ruga pentru Maica Domnului. Dar care din ele ? Desigur mai întâi „Cuvine-se cu adevărat”, Axion estin, aceea atât de limpede înscrisă în piatră, prin minunea din schitul de lângă Protat, la Athos.

Cunoaşterea, de altfel, nu poate multe, nu alcătuieşte enciclopedii, unde totul îşi muşcă iar coada, în cercuri de loc virtuoase. Cunoaşterea clădeşte doar caractere deja formate, în singurul fel formator, cel ziditor, cel zidit prin ruga inimii. Cunoaşterea are un singur scop, care nu este învăţătura, ci doar folosul sufletesc. Aici, poate doar aici, ea se întâlneşte cu rugăciunea, care îi este mamă.

Cum pot încheia gândul meu decât printr-un cuvânt al boiarin-ului meu cel milosârd şi drag ? Acest boiarin este slovesnicul Udrişte Năsturel. Iar locul este în Cuvântul începător. Cartea este chiar traducerea lui din „Varlaam şi Ioasaf” - cea mai populară parte a Proloagelor. Ediţia este aceea diortosită de măritul şi smeritul părinte Benedict Ghiuş. Pe scurt, marele Năsturel scria ( Cf. p. 48 la Constantin Noica, Rostirea Filozofică Românească )

Cine n-au gustat dulceaţa celor ce sunt, nu poate priceape firea celor ce nu sunt ”.

Mai bine nu se poate rosti ! Dar ceea ce nu am aflat decât azi, de la părintele Paisie, de Rusalii, când ne-am împărtăşit, este că dulceaţa celor ce sunt nu este dulceaţa a ceea ce credem îndeobşte.

Peste toate ale vremii, peste ploaie sau vânt, peste crengi, peste idoli şi peste pământ, şi chiar peste taina nunţii, se află Sfânta Taină a Împărtăşaniei, din care ne naştem cu toţii spre a nu mai muri niciodată.